Familia este valoarea fundamentala a culturii rrome: „ Dastil te avel tut but love, kana san korkoro naj tut khanc ” (Degeaba ai multi bani, daca esti singur nu ai nimic). Familia de rromi este, de fapt, comunitatea, prin sistemul de relatii de înrudire culturala („phralipe”), fapt pentru care o putem numi familie comunitara .
Greseala de a traduce în limba Celuilalt un concept profund ancorat în mentalul cultural propriu, care nu poate accepta o traducere denotativa, ci numai una conotativ-etnoculturala o fac, deseori, chiar rromii traditionali. Daca un caldarar spune: „asa e la noi, se vând fetele la casatorie”, el traduce gresit în limba româna un concept rrom care nici pe de parte nu înseamna „a vinde”, el încearca, de fapt, sa simplifice faptul ca pentru întelegerea gagiilor, dar, fara sa vrea, le cânta în struna celor care înteleg gresit situatia si aduce argumente denigratorilor neamului rrom.

Rromii nu folosesc termenul „ bikinel ” (a vinde) când este vorba de casatoria fetelor, ci „ pokinel ” (a plati), termen al carui sens nu este numai cel denotativ comercial, ci si conotativ, însemnând „a pretui” virginitatea miresei, „a valoriza”, „a pune pret, valoare”, „a compensa”, a schimba simbolul puritatii cu simbolul aurului, ambele valori de reprezentare, onoare si prestigiu social în comunitatea traditionala de rromi. În acest sens, sintagma mai apropiata de adevarul culturii rromani este „pretuirea puritatii miresei”, nicidecum „vânzarea fetei la casatorie”.

Familia baiatului le ofera mirilor locuinta, iar familia miresei, mai exact mama si bunica fetei, pentru a împartasi responsabilitatea casatoriei , trebuie sa contribuie financiar si simbolic la casatorie cu zestrea oferita miresei înaintea nuntii si care consta în bijuterii de aur, obiecte de îmbracaminte (se recomanda sa se ofere viitoarei neveste fuste pentru 10 ani), mobila si obiecte de uz casnic necesare în gospodarie.

Casatoria la o vârsta destul de mica (fetele de la 12-13 ani, baietii de la 14-15 ani), în cultura traditionala a rromilor (5 – 10% dintre rromi mai conserva aceasta cutuma), nu este altceva decât consacrarea prin recunoastere comunitara si binecuvântare parentala a unor posibile tendinte firesti pentru vârsta respectiva. De altfel, când fata este luata din casa parintilor ei la o vârsta frageda si dusa în casa viitorului ei sot, între cei doi soti nu au loc multa vreme relatii maritale: din punct de vedere relational, fata devine fiica soacrei ei - „doarme la spatele soacrei” - si sora sotului ei, ea este protejata si formata de soacra, abia mult mai târziu, uneori chiar dupa câtiva ani, preluându-si rolul de nevasta. Este, de fapt, o forma avansata de logodna: fata devine „terni bori” (nora tânara).

În vreme ce, în culturile traditionale, accentul cade pe binele comunitar, pentru care interesul individual îngust poate fi cu usurinta abandonat, în culturile moderne este accentuat aparentul bine individual, în functie de care se regândeste starea comunitatii, deseori sacrificata în scopul realizarii celui dintâi. Astfel se explica libertatea individului în raport cu sistemul de constrângeri si recomandari ale societatii si acceptarea, relativ usoara, fara complexe, a întemeierii unei familii, fie ea si la modul potential, doar prin relatii sexuale, fara consacrare si recunoastere comunitara.

Culturile moderne îsi asuma riscul dezechilibrului în comunitate, pentru ca o asemenea schimbare de statut, ramasa necunoscuta familiei, reprezinta mai mult decât pericolul unor aliante nedorite, pierderea coeziunii sociale si a coerentei legice a existentei umane, ci poate însemna chiar si trairea unor traume, fizice si psihice, de catre individul abandonat factorului fortuit al iluzoriei sale libertati. Culturile traditionale refuza acest risc prin implicarea ritualica permanenta în viata individului.

Casatoriile timpurii au totodata rolul de a asigura acomodarea psihologica, atât a membrilor cuplului marital, cât si a membrilor celor doua familii.

O alta cauza a casatoriilor timpurii la rromi este de natura istorica: in vremea robiei (1374 – 1856), boierii obisnuiau sa-si foloseasca roabele ca femei de iatac, aflate inclusiv la dispozitia oaspetilor; in acest sens, erau preferate fetele virgine, asadar, pentru a le feri de un asemenea statut, familiile rrome preferau sa le marite mai repede.

Uneori, cele doua familii care se vor încuscri, cei doi „ xanamika ” (cuscri) se hotarasc sa se înrudeasca prin copiii lor înca dinainte de nasterea acestora. Acest angajament / legamânt ritualic poarta numele de „juruirea copiilor” (rr. „ solaxadimos e chavenqo ”; “ ame semas dine and-o solax ” = am fost juruiti) si este urmat de reuniuni succesive ale celor doua familii, în special la aniversarile fiului si fiicei, pentru ca cei promisi sa se poata cunoaste, împrieteni si acomoda, cu mult timp înainte de data casatoriei. Copiii devin astfel mai întâi frati de suflet, dragostea maritala dezvoltându-se în mod firesc, pe parcursul anilor, ca un sentiment solid si profund, indus de relatiile strânse dintre parinti si fundamentat pe acomodarea reciproca. Acest sentiment se afla la temelia durabilitatii casatoriei rrome, pentru ca depaseste limitele pasiunii deseori trecatoare ce ar fi stat la baza unei casatorii moderne finalizate de multe ori prin divort.

Exista si alte forme de casatorie în cultura traditionala rromani. Una dintre acestea este legata de posibilitatea alegerii mutuale a unei „bori”, fratele dintr-o familie însurându-se cu sora cumnatului sau, sotul surorii lui. Acest schimb ritualic – „paruvimos” reduce cheltuielile de nunta la jumatate (nuntile se fac laolalta), anuleaza plata pentru mireasa, dar prezinta riscuri în cazul unui divort unilateral, care ar putea duce si la divortul celeilalte parti, numai kris-ul putând decide desfacerea unei singure casatorii si mentinerea celeilalte.


O nasimos sau casatoria prin fuga este o forma devianta, dar acceptata prin ritualuri reparatorii, din dorinta culturii traditionale de a include si repara orice deviere, în loc de a-i exclude pe aceia care au produs respectiva deviere, asadar o dorinta de pastrare a echilibrului intracomunitar.