Despre noi

Agentia pentru comunicare, mediere interculturala, institutionalizare etnoculturala si cetatenie democratica participativa „Romanothan” este un proiect al Centrului Romilor pentru Politici Publice „Aven Amentza”, derulat in parteneriat cu mai multe comunitati si organizatii din Romania, in cadrul A.C.O.R.D. / Acordul Comunitatilor si Organizatiilor Rome pentru Dezvoltare, ca premisa a unei strategii care sa (re)defineasca „binele comun”, pentru depasirea crizei profunde a romilor din Romania. Coordonarea acestui proiect de anvergura si durata se face prin GRAAL -ROM/ Grupul de Reforma, Atitudine, Actiune si Lobby pentru Romi, ca asociere voluntara a unor lideri si manageri romi, cu experienta dovedita.
Azi, 1 septembrie 2009, situl este inca in constructie, ca si proiectul de mai sus, urmand ca in perioada imediat urmatoare sa cream o retea de comunicatii, ca prim pas in demararea unei strategii de modernizare a culturii organizationale rome.
Documentul de mai jos este o varianta mai veche, si mai sintetica, pentru ca variantele urmatoare au trebuit sa se adapteze la „crizele” Miscarii rome, in special dupa „criza Mailat” (2007), cand a inceput sa se simta o „radicalizare” (care poate fi perceputa si ca un nou apartheid european).

R O M A N O T H A N

M A N I F E S T
pentru cetatenie democratica si institutionalizare etnoculturala a rromilor

I. „Autonomia” teritoriala si culturala istorica a ghetoului si Noul apartheid european
II. Rromii si Cetatenia formala vs. Cetatenia democratica active
III. Institutionalizarea etnoculturala si Multiculturalismul
IV. Comunicarea publica si interculturala
V. Mecanisme pentru cetatenie democratica si institutionalizare etnoculturala
Starea de fapt. Scurta prezentare a viziunii „Manifestului”
In criza actuala, UEsi statele europene par depasite de lupta dintre „cei asemeni noua” (comunitatea locala) si „homo sacer”( cei din „no men’s land”-uri), un conflict care isi are in Europa, in cazul cronicizat al rromilor, ca „destarati” (fara tara), un camp de reflectie, atitudine si actiune de „detiganizare” nemaintalnit de la amplele procese de denazificare de dupa cel de-al doilea razboi mondial.
„Toate drumurile duc la rromi” se considera dupa violentele xenofobe si rasiale din Italia, in sensul unui conflict generalizat, identificat atat la nivelul constiintei colective rrome, care a resimtit socul nedrept al stigmatizarii colective, cat si al institutiilor statului roman si italian pentru care, in conditiile institutionalizarii cetateniei europene, puterea suverana nu mai poate delimita precis legitimitatea juridica a includerii sau excluderii rromilor. Cum rromii nu au un „stat inrudit”, nici structuri si institutii de formare/reprezentare proprii, iar cetatenia este singurul instrument juridic operational, la fel cum comunitatea este singura agregare „organica”, este urgent ca relatia asimetrica a acestui conflict sa devina cooperanta, printr-o re-conectare a tuturor actorilor sociali la realitatea curenta a comunitatilor rrome si a interactiilor acestora cu comunitatile de contact.
Pe fundalul dublelor standarde dintre limitele libertatii si securitatii sociale oferite rromilor/ tiganilor, ca cetateni, a unei aplicari echivoce a statutului de imigrant (in materie de drept la azil) si normativele rezervate dreptului la libera circulatie si stationare pentru populatiile rrome si nomade, suntem martorii, deseori impasibili, ai ineficacitatii si esecului politicilor publice nationale si europene pentru rromi, fie ca acestia raman in statele de origine, fie ca emigreaza. Surprinzatorul val de violenta xenofoba si rasism/antitiganism din Italia si Romania, starnit de agendarea prezumptiei uciderii unei femei italiene de catre un cetatean roman de etnie rroma, „cazul Mailat”, a inlocuit fulgerator corectitudinea politica si „spirala tacerii”, ca forme contemporane ale duplicitatii comportamentelor si atitudinilor ostile fata de rromi, cu spectacularizarea politica si linsajul mediatic. Pus in termeni de libertate si ordine, etic vs. politic, cetatenie si etnicitate, legitimitate si legalitate etc., acest „reality show” a scos la iveala dezastrul socio-cultural si amplitudinea inchiderii sociale (ghetoizarii) in care traiesc rromii in Romania, urgenta depasirii „europortunismului”, respectiv,”imobilismului politic”, elaborarii si punerii in retea, la nivel local, national si european, a unor politici viabile.
In absenta masurilor si resurselor de integrare a ghetourilor rrome in comunitatile locale, fervoarea negocierii ONG-urilor rrome in cadrul neutralitatii drepturilor omului, presupuse a fi canonul unei „religii civile” pentru „dezvoltarea consecventa a constitutiei”, a creat in timp o antiteza de tip cetatenie vs. etnicitate. Aceasta scindare intre impulsurilor exterioare (stat, institutii internationale) vs. „continuitate” (logica interna/ etnominoritara) a devenit o „cearta” asistata de stat, deturnata in folosul sau, pentru inregimentarea conformista a actorilor in structurile institutiilor executive ale statului, pentru servicii si parteneriate in cadrul variilor programe de „combaterea saraciei”. In pofida inertiei si ipocriziei institutiilor de implementare a Strategiei Nationale de Imbunatatire a Situatiei Romilor, ONG-urile rrome au continuat sa fie eficiente, paradoxal, desi fara suportul administratiei locale si centrale (negocierea drepturilor sociale), al politicului (negocierea politica a drepturilor), chiar al comunitatilor rrome, „prizoniere” electoral, in obedienta administratiei locale (negocierea drepturilor etnominoritare), ci cu sprijinul donatorilor ocazionali si voluntariatului. In acelasi mod, organizatiile politice rrome, considerate o „masina de vot” pentru partidele majoritare, au diminuat dimensiunea etnominoritara, in numele dezvoltarii unei „cetatenii democratice”, sfarsind prin a-si pierde credibilitatea si legitimitatea in fata electoratului rrom, asociate fiind cu partidele majoritare. Astfel, o criza de incredere generalizata, ca ruptura intre asteptarile comunitatilor rrome si posibilitatile elitelor rrome, provocata de inertia si ipocrizia administratiei de stat si partidelor politice romanesti, risca sa duca la dezagregarea legaturile sociale etnominoritare, „mitul salvarii” fiind preluat de liderii autoritatilor locale sau de mirajul Occidentului.
Societatea civila rroma, desi initiatoare si partener strategic al intregului esafodaj al politicilor publice pentru rromi, constata cu surprindere ca este in situatia de a fi victima unor manipulari politice de deligitimare, noua guvernare renuntand unilateral la orice proces de consultare. In aceasta faza, asociatiile rrome „studiaza posibilitatea de a-si declina orice asumare si responsabilitate fata de efectele dezastruoase ale nereformarii ANR si structurilor statale de implementare ale Strategiei Guvernului de Îmbunatatire a Situatiei Romilor. Pentru a preîntâmpina „culpabilizarea” noastra pentru previzibilele nereusite ale statului român, ne rezervam dreptul de a recomanda Presedintiei in exercitiu a Uniunii Europene si Comisiei Europene sa examineze procedurile de blocare temporara a finantarilor europene pentru proiectele de incluziune dedicate romilor din Romania, pâna ce deficientele structurilor si mecanismelor de implementare a politicilor publice pentru romi vor fi analizate si remediate de catre Guvernul Romaniei.”(Comunicat, 10 februarie, 2009).
In perspectiva unei dezirabile renuntari la parteneriatul cu Guvernul Romaniei, „Romanothan” – Agentia pentru comunicare, cetatenie democratica si institutionalizare etnica, ca membra a Confederatiei Etnice a Romilor, ca semnatara a „Protestului asociatiilor rrome” si a Documentului de pozitie „Abordarea politicilor publice pentru rromi” adresate institutiilor statului roman, propune asociatiilor rrome si institutiilor statului o perspectiva a schimbarilor strategice de viziune, adaptata la realitatea curenta a cetateniei democratice active si a institutionalizarii etnoculturale, prin acest „Manifest”.
In Capitolul I. „Autonomia” teritoriala si culturala istorica a ghetoului si Noul apartheid se exemplifica continuitatea segregarii sociale si spatiale a rromilor, de la salasele robilor „tigani”, la „mahalalele si „camps-site-urile europene.
In Capitolul II. Rromii si Cetatenia formala vs. Cetatenia democratica activa se face o analiza istorica a cetateniei formale acordate rromilor, atat a celei nationale, cat si a celei europene, de-a lungul a celor 1000 de ani de prezenta a rromilor in Europa, de la perioada sclaviei si Holocaustului, la perioada Comunismului si cea actuala.
In Capitolul III. Institutionalizarea etnoculturala si Multiculturalismul se exemplifica esecul utopiei morale social democrate si demo liberale a „luptei” pentru incluziunea democratica intr-o cetatenie ideala, egala in drepturi si obligatii a grupurilor dezavantajate sau etnice (negri, evrei, rromi, imigranti, femei, tineret etc.). Cum multiculturalismul pare „un rau ceva mai bun”, ca promotor al ideologiei alteritatii, „obamizarii” (desi disimuleaza adevaratele diferente, cele datorate situatiei economice), se are in vedere cazul special al rromilor de natiune transfrontaliera „fara stat”, ca garantie a „unitatatii in diversitate”, a dublei loialitati a rromilor, ca cetateni ai statului si ca etnominoritate. Asumarea auto-organizarii/ institutionalizarii socializarii, in conformitate cu principiile subsidiaritatii derivate din statutul de etnominoritate nationala, este menita a asigura o dezvoltare a cetateniei democratice active, dar si pastrarea si afirmarea identitatii etnice. Se da ca exemplu reusita multiculturala a „satrei”, ca entitate etnominoritara auto-segregata, a carei reusita economica si de prezervare a identitatii entice este remarcabila.
In Capitolul IV. Comunicarea publica si interculturala se exemplifica retelele si nodurile actiunii comunicationale, pornindu-se de la „decolonizarea” culturii rrome prin reorganizarea tehnica a „centrului” formelor de cunoastere , care sa dezvolte o pieta interna de idei/realitati sociale, sa reduca precaritatea spatiului public/consensului rrom, actuala heteronomie („schizofrenie culturala”) si decalajul socio-cultural al culturii rrome, ramasa in stare de oralitate, consecinta a mentinerii in stare de”vasalitate”.
In Capitolul V. Mecanisme pentru cetatenie democratica si institutionalizare etnoculturala se propune un model al subsidiaritatii etnomonoritare, avandu-se in vedere ca rromii nu au institutii de formare si reprezentare identitara. Se propune, in baza unui Protocol/Pact incheiat de Confederatia Etnica a Romilor cu institutiile de reprezentare ale statului roman, constituirea Consiliului national de politici publice pentru romi, ca autoritatea etnic-administrativa autonoma, investita, potrivit Constitutiei, cu organizarea si coordonarea activitatilor care privesc politicile publice pentru rromi.
Structuri sub autoritatea Consiliului national de politici publice pentru romi:
1. Agentia nationala pentru Romi este o structura guvernamentala sub autoritatea Consiliul national de politici publice pentru romi in subordinea directa a cabinetului Primului Ministru.
2. Centrul National Rrom este un organism de interes public, apolitic, autonom din punct de vedere administrativ, cu personalitate juridica, sub autoritatea Consiliul national de politici publice pentru romi, in subordinea directa a Confederatiei Etnice a Romilor.
3. Comisia speciala parlamentara comuna de monitorizare a politicilor publice pentru romi este o structura comuna a Senatului Romaniei si Camerei Deputatilor sub autoritatea Consiliul national de politici publice pentru romi, in subordinea Parlamentului Romaniei.
Premisa acestei „viziuni” este ca modelul etnocultural rrom adoptat in anii ’90, deturnat de factori interni si externi, nu a reusit sa dezvolte o cultura organizationala rroma apta pentru schimbarile profunde ale noii ordini sociale, acest fapt ducand la o blocare in tranzitie/traditie. In fervoarea „clonarii” unor modele democratice, ghetoul (shatra, mahalaua, „tigania”), ca istorica ingradire spatiala si sociala, nu a fost integrat in comunitatea locala, respectiv, societate, fapt care a perpetuat excluderea sociala a rromilor si prabusirea in saracie severa a acestora.
In Capitolul VI, nescris, dar obsesiv, sursa a acestui Manifest, sunt gandurile fara raspuns a milioane de rromi. Iata cateva: – Este „vremea tiganilor” timpul extinctiei sau resurectiei poporului rrom ?
– Este aceasta recurenta „ciocnire a civilizatiilor” dintre rromi si europeni, o fobie sociala (consecinta a ruperii legaturilor Europei cu propriul trecut), o melancolie sociala (angoasa in civilizatie, ca tensiune intre libertate si ordine sociala), „sfarsitul istoriei” sau recadere in istorie ?
– Dupa 1000 de ani in Europa, mai sunt rromii „straini”, sau sunt „o mostenire comuna a Europei”, cum a propus Consiliul Europei acum 10 ani, o „minoritate traditionala paneuropeana” cum propune Parlamentul European, sau un grup social anomic care are nevoie doar de politici de (de)ghetoizare si (de)segregare, prin integrare sociala/incluziune sociala/coeziune sociala etc.? – S-a sfarsit rasismul odata cu abolirea sa ?
– Va fi, si pentru rromi, proiectata cetatenie europeana altceva decat actuala si fragila cetatenie nationala, un capital simbolic si un „acasa” originar ?
Acest document nu este o alternativa la politicile publice pentru rromi actuale, ci complementar acestora, o reactie la criza rromilor romani din ghetourile din Romania si Europa (mahalale/ „tiganii”/satre), o regandire din interiorul etnoculturii rrome a deficientelor structurale in participarea activa si dezvoltarea democratiei in comunitatile rrome din Romania. Intre politici de continuitate sau de ruptura, aceasta situatie necesita o urgenta campanie pentru elaborarea unei strategii de gestionare a crizei publice de comunicare cu si intre asociatiile/comunitatile rrome, ca analiza preliminara in perspectiva reinnoirii legaturilor sociale in retele de comunicare fiabile, subsidiare, specifice, adaptarii si dezvoltarii culturii organizationale rrome la noua ordine europeana.
Capitolul I. „Autonomia” teritoriala si culturala istorica a ghetoului si Noul apartheid european
„Tiganul, supt toate aspectele lui de maimuta umana, langa demnitatea sigura a teranului nostru „. Nicolae Iorga, Istoria romanilor prin calatori I, Lectii facute la scoala de razboiu, 1920
Poporul colonizat este ideologic prezentat ca un popor cu o evolutie stagnata, impermeabil oricarei ratiuni, incapabil sa-si conduca propriul destin si necesitand o permanenta directionare. Istoria popoarelor colonizate este transformata intr-o agitatie fara nicio semnificatie si, din aceasta cauza, exista impresia ca pentru aceste popoare umanizarea a inceput odata cu valorile colonizatoare.
(Frantz Fanon, Piele neagra, masti albe,1952)
(…) exista un schimb continuu intre ghetouri si penitenciare, fiecare servind ca o sursa uriasa si crescanda pentru celalalt. Ghetourile si inchisorile sunt doua varietati ale strategiei de „legare de loc a celor nedoriti”, de condamnare la imobilizare. Putem spune ca inchisorile sunt ghetouri cu ziduri, iar ghetourile inchisori fara ziduri. Ele difera unele de celelalte, in principal, prin metoda prin care cei dinlauntru sunt tinuti pe loc si li se impiedica evadarea – dar imobilizati, opriti de la caile de evadare si tinuti sigur pe loc sunt in ambele cazuri. Viata de ghetou nu sedimenteaza o comunitate. Impartasirea stigmatului si a umilirii publice nu-i transforma pe cei care sufera in frati; ea hraneste deriziunea mutuala,dispretul si ura.Pentru a rezuma: ghetoul inseamna imposibilitatea comunitatii
(Zygmunt Bauman, Comunitatea. Cautarea sigurantei intr- o lume nesigura)
Mahala si tiganie/De cand am intrat in tine/N-a ramas carne pe mine/Putina cat a ramas/Tot s-a fript si tot s-a ars //Daca stau sa cantaresc/Nici o litra nu gasesc /Nici o litra, nici un gram/Ca-i mancata de dusman.
(Florica Rosioru, lautar din mahalalele Craiovei si Bucurestiului)
Ghetoul, ca exilare sociala si „diaspora” a marginalitatii, a semnificat o istorica separare sociala si culturala, cu un pronuntat caracter rasial, ca segregare intre comunitatile locale si indezirabili, „anormali” (Foucault), pe criteriul rasa/clasa.”Salasul” robilor, Mahalaua”, „Tzigania” si „Shatra” nu au similaritati imediate, dar au in comun segregarea sociala si spatiala istorica a rromilor, similara apartheid-ului.
„Salasul” robilor „tigani” („40 salase de atigani”, specifica prima atestare documentara a rromilor in Romania, in actul de danie catre Manastirea Vodita din 1385 ) era parte dintr-o entitate administrativa numita „tziganie” sau „mahala”, coordonata de un vataf, vataman, cneaz etc., controlul acestora fiind exercitat, in mod autonom, de catre proprietar, in functie de situatia juridica a proprietatii (robi domnesti, manastiresti, boiereasti).” Echivalentul „tziganiei”, pentru robii domnesti sau cei care practicau meserii itinerante, era „shatra”, condusa de un „bulibash (din turca, „bulucbas”, comandant de detasament). Printr-o sinteza sui generis a „millet”-ului administratiei otomane cu canoanelor religioase referitoare la „necrestini”, atat „tziganiile”, cat si „shatrele” au fost asezate inafara comunitatii locale, in „pamant mort” (zone neagricole, nerevendicate, inafara vetrei satului/orasului etc.). Desfiintarea sclaviei rromilor, acum un secol si jumatate, nu a presupus si o schimbare a situatiei, doar a reefinirilor acestor ingradiri. Similare „camps sites”-urilor occidentale, „tiganiile”/”mahalalele” sunt asezari temporare, tolerate in „no man’s land”-urile periferiilor oraselor si satelor, neinglobate in planurile urbanistice, care dispar pe masura ce localitatile se extind. In acceptia moderna, aceste ghettouri precare si efemere sunt denumite bidonvilles, slums, barrio etc., identificate de UN-Habitat cu caracteristici de subdezvoltarie si saracie extrema : absenta serviciilor de baza (apa potabila, electricitate), habitat precar, suprapopulare, saracie extrema si excludere sociala etc.
Un excurs in imagologia si imageria istoriei europene reda acelasi profil ubicuu si donquijotesc , intre disperare si dezmat, al „poporului nomad”, „neamului cantaret”, acelasi in variantele sale medievale si moderne, intr-un perpetuu du-te/vino prin subistoria europeana: cersind, cantand, ghicind, sterpelind, practicand varii meserii de subzistenta, in undergroundul prezervat, segregat, cel al ghetto-ului vremelnic. Considerat „cultura nomada”, ca expresie romantica a unei expiatoare si ilimitate libertati, in fapt stilul de viata marginal, internalizat in fundamentele culturale rrome, este o paradigma de interpretare a strategiilor de supravietuire axate pe ceea ce politologii numesc „viata fara stat”, inca destul de saraca in argumentarea stiintelor sociale, din care deriva o „cultura a saraciei”, in care pauperitatea economica determina o pauperizare spirituala care blocheaza dezvoltarea sincrona cu celelalte culturi si sisteme. „Cultura saraciei”, desi se circumscrie teoriilor deprivarii si ciclurilor dependentei, incluziunii democratice, multiculturalismului etc., nu se focuseaza pe formele psihoculturale de abandon, de internalizare si acceptare a marginalitatii, pe strategiile de supravietuire contradictorii ale indivizilor care, istoric, pentru a reduce limita accesului la scopurile impartasite de comunitatea-ideal spre care tindeau, au fortat realizarea acestora prin mijloace ilegitime (conform teoriilor dominantei sociale).
Aflat la baza cetateniei, ca mediere interdependenta intre varii grupuri hegemonice si grupuri subordonate, creare si extindere a institutiilor/organizatiilor in retea, „procesul civilizarii”, a avut in vedere crearea unor „grupuri de egali”, nu si insertia grupurile indezirabile, „underground”-ului. Iluminismul, ca umanism stiintific, in tentatia sa de domesticire a omului, a avut cateva incercari timide de incluziune a rromilor, esuate in special prin faptul ca nu s-a gasit o rezolvare pentru cele doua dimensiuni ale vietii umane: cea politica, legata de cetatenie, si cea etno-istorica, privitoare la constiinta de sine/nationala sau religioasa a unui popor. O lupta intre „cei asemeni noua” (stat) si „homo sacer”( cei din „no men’s land”-uri) isi are in Europa, in cazul cronicizat al rromilor, ca „destarati” (fara tara), un camp de reflectie, atitudine si actiune nemaintalnit de la amplele procese de denazificare de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Astfel, „Inegalitatea” (puterea suverana vs. ghetoul vietii „goale”, la Agamben) si „Diferenta” („clubul select” vs „bazar”, la Rorty) au devenit justificari ale unui etern „razboi civil mondial”, violentei biopolitice (i)legitime, dar suverane, violarii drepturilor omului si „starii de exceptare” de la ordinea juridica, in scopul „penalizarii” indivizilor sau grupurilor indezirabile „tatuate biopolitic”, ca reminiscenta a unui darwinism social integrat in „noul rasism”. Desi, ca si evreii, au fost victime ale purificarilor etnice medievale, mai apoi ale lagarelor de exterminare naziste si gulag-urilor comuniste, rromii nu au reusit sa iasa din „undergroundul” istoriei, motivatia fiind tocmai afectarea profunda a structurilor spirituale si economice, consecinta a secolelor de servitute si sclavie, a statutului de „noncetatean”, cat si altor forme istorice de excludere.
Ghetoul, ca ingradire spatiala/sociala, si cersetoria, repere ale naufragiului demnitatii umane si valorilor Umanismului, par sa semnifice noua identitate europeana a rromilor romani, ca recadere in istorie – o situatie care irita pe toata lumea, rromi si nerromi. In toata Europa, inclusiv in Romania, autoritatile locale demoleaza asezarile improvizate in jurul gropilor de gunoi, sub poduri si in alte „no man’s land”-uri, efectivele politiei sunt aruncate in lupta pentru securitate interna, pentru a stavili ceea ce pare a fi o invazie si un exod in masa al rromilor din Romania, in cautarea unui iluzoriu capital economic, pasibil de a fi convertit in capital cultural si simbolic. Parerile sunt impartite: se vorbeste despre saracie extrema, „incertitudine ontologica” si „insecuritate existentiala”, dar si despre criminalitate si igienizare sociala, discursuri recurente, care se anuleaza unul pe celalalt, dar care solicita o regandire a problematicii rrome si urgentarea unor reglementari si masuri active. Intre timp, problemele rromilor din Romania, ca grupuri cu risc ridicat de excluziune sociala, au devenit probleme ale serviciilor sociale in majoritatea tarilor Uniunii Europene, in special in tarile dezvoltate economic, Franta, Italia, Spania si, recent, Irlanda si Anglia. Chiar fara o nisa ocupationala compatibila si in conditiile barierelor de protejare a pietei muncii, impuse de statele europene, multi rromi prefera sa emigreze, chiar si numai pentru a apela la serviciile publice sau a trai din expediente. Neprevazut si in plina expansiune, valul de migratie la scara europeana al „noilor veniti” in absenta unor politici si resurse adecvate, pune in dificultate bugetele autoritatilor locale, alimenteaza disconfortul comunitar si resentimentele, inclusiv o reflectie generala asupra responsabilitatii statelor fata de cetatenii sai, iar in cazul apartenentei acestora la o comunitate etnica, in special cazul rromilor, la incapacitatea acestora de a-si exercita drepturile.
Capitolul II. Rromii si Cetatenia formala vs. Cetatenia democratica activa
Exista un sat – se spune – in afara Transilvaniei, intre Mures si Crisul Alb, al carui nume este Simand (azi in jud. Arad) Acesta este locuit aproape in totalitate de schiopi, orbi,schilozi si ologi scirbosi, care nu accepta intre ei oameni sanatosi, ci mindrindu-se cu uritenia lor formeaza o secta aparte in care parintii, ca sa ramina in normalitatea lor schiloada, scot ochii copilului imediat la nastere, ii scrintesc oasele si membrele. Si ca sa nu difere doar prin corp, dar si prin limba, au inventat pentru ei o limba proprie, care nu se intelege decit de ei si care se numeste limba orbilor. Acesti oameni (…) isi cistiga mincarea cintind si cersind in toata tara pentru ei si rude. Aceasta specie urita a omenirii este rusinoasa si demna de orice tortura, pentru ca injoseste podoaba naturii umane prin actiunile sale rele. Domnitorii nostri si altii, ocupati cu lucruri mai marete ori neobservindu-i intr-o tara atit de mare, pina acum nu i-au persecutat, desi sint buni de ars acesti membri ai umanitatii cunoscuti prin aceste orori si schilozenie.
(Nicolaus Olahus, Hungaria, 1536
Tiganul este o persoanã ce atarnã de altul cu averea si familia sa
(Regulamentul Organic cap. II, an 1831)
Totul se petrece, prin urmare, ca si cum ceea ce numim popor ar fi, de fapt, nu un subiect unitar, ci o oscilatie dialectica intre doua poluri opuse: pe de o parte, ansamblul Poporului in calitate de corp politic integral, de cealalta parte, submultimea popor in calitate de multiplicitate fragmentara de corpuri nevoiase si excluse; acolo – o incluziune care se vrea fara resturi; aici – o excludere care se stie fara sperante; la o extrema, statul total al cetatenilor integrati si suverani, la cealalalta, rezerva – curte a miracolelor sau lagar – a mizerabililor, a oprimatilor, a invinsilor.
(Giorgio Agamben, Homo sacer. Puterea suverana si viata nuda)
In fapt, opresiunea unor grupuri minoritare de catre grupul majoritar/hegemonic este condusa de discriminarea sistematica a institutiilor si a indivizilor, ca realitate recurenta incluzind realitatile, etnocentrismului si dominarii/supunerii. Multe institutii sociale (scoli, organizatii religioase, practici maritale, case de economii) si multe puteri individuale aloca bunuri dorite (prestigiul, bunastarea, puterea, hrana si sanatatea etc.) membrilor grupurilor dominante si privilegiate, directionandu-le pe cele nedorite (munca in conditii periculoase, dispretul, inchisoarea, moartea prematura etc.) catre membrii grupurilor cu putere mai redusa (categorii sociale „reziduale”). Pentru ca institutiile aloca resurse la scara mult mai larga, mai sistematic si durabil decat pot indivizii insisi, discriminarea institutionala este una din fortele majore in crearea, mentinerea si re-crearea sistemelor ierarhice ale stratificarii sociale a grupurilor. In consecinta, indivizii sprijina institutiile care aloca resurse conforme cu propriile ideologii, in mod particular cind acestea sint consecinta a unui consens societal care legitimeaza ideologiile prin care membrii grupurilor dominante tind sa le impuna in interesul lor si in dauna grupurilor dominate (asimetrie comportamentala). Acceptarea ideologiilor si comportamentelor care legitimeaza inegalitatile creeaza o interdependenta institutie-individ, afirmata sau sanctionata prin vot.
(J. Sidanius, F. Pratto: Social Dominance: Intergroup Theory of Social Hierarchy and Oppression)
Migratia fortata a rromilor spre Europa din Orientul secatuit de secolele de razboaie ale Cruciadelor, ca refugiu in fata ascensiunii Islamului, comertului cu sclavi, ciumei, foametei etc. a a implicat o destructurare rapida si profunda a legaturilor sociale/etnice a acestor „emigranti”. Pe fundalul institutionalizarii segregarii religioase (crestin vs. pagan), procesele de formare si reproducere ale inegalitatilor si distantelor sociale au dus la izolarea si marginalizarea in ghettouri, caracterul discriminatoriu avand consecinte inca astazi.
In tarile Romane, timp de peste 5 secole – in cea mai lunga sclavie din istoria lumii -, statutul juridic si social al servitutii robilor „tigani” (robi domnesti, robi manastiresti si robi boieresti) a fost situat inafara cetateniei si definit in functie de proprietar, creand importante diferente de istorie separata, cultura si limba intre subgrupurile rrome, blocand posibilitatea dezvoltarii unei mobilitati sociale intergenerationale.
Dupa Dezrobirea din 1856, facuta la presiunea abolitionismului occidental, si a constituirii statului modern roman, nu au existat politici de includere a „emancipatilor” rromi in drepturile cetatenesti, ci o atribuire formala a acesteia, fara acces la resursele publice (improprietarire, recunoastere juridica etc). Absenta unor structuri de comunicare intraetnica si neincluderea in „grupul de egali” al celor care beneficiau de resursele de dezvoltare, a vulnerabilizat sociabilitatea „emancipatilor”, acestia adaptandu-se la strategiile situatiei de „popor fara stat”. Faptul de ramane inafara „corpului social” a presupus si faptul de a fi inafara legii (exceptand violenta simbolica a statului), ceea ce a determinat o polarizare si diferentiere intragroup, in functie de disimulare si (re)convertire (musulmani, ortodocsi, catolici etc.), aculturatie („romungre”/ rromi unguri, „horahane roma”/romi musulmani, „vlahicane rroma”/romi romani, sinti, gitanos etc), profesiune (lautari, caldarari, argintari etc.), stil de viata („vatrasi”/sedentari, „nomazi”/itineranti), cetatenie fragila (rromi din Romania, Ungaria, Anglia etc.) etc. La inceputul secolul XX, in cadrul reorganizarii statului roman, dupa Unirea din 1 decembrie 1918, in conformitate cu angajamentele asumate de Romania fata de drepturile minoritatilor din teritoriul sau, in cadrul Tratatelor de Pace de la Paris (1919-1920), „Marea Adunare” a rromilor din 16 ianuarie 1919, de la Repser/Rupea, judetul Brasov si cea din 27 aprilie 1919, de la Ibasfalau/Dumbraveni, judetul Sibiu, au militat pentru o cetatenie activa, „incetatenirea” rromilor („Rugam Comitetul National Roman a ne lua si pe noi tiganii sub scutul domniilor lor”).
Holocaustul (1942-1944), ca proiectie a politicilor publice de „igienizare sociala”, intreprinse de statul roman sub guvernarea antonesciana, a proiectat o excludere totala a rromilor din corpul social romanesc, care a presupus nu doar o scoatere inafara cetateniei, ci si „solutia finala”, exterminarea, distrugerea corpului fizic (in cazul rromilor nomazi si a unei parti a rromilor sedentari, restul urmand a fi sterilizati, pentru a disparea „natural” in urmatoarea generatie). Comunismul, consecvent monoculturalismului uniformizator sovietic, a impus o cetatenie globala, prin confiscarea si uniformizarea identitatilor individuale/etnice, perpetuand politicile de socializare prin aculturare si „integrarea in munca” in coloniile marilor santiere nationale. Au fost sedentarizate fortat, in anii ’60, ultimele comunitati rrome nomade, dar acestea au ramas inafara „procesului civilizarii”, fara a fi incluse in viata localitatilor de rezidenta, cvasitotalitatea continuand sa practice un nomadism sezonier, sa nu aiba un domiciliu fix, doar o adresa fictiva. Planul de masuri al PCR „Integrarea tiganilor” (1977-1983) a esuat din lipsa unor masuri coerente, limitandu-se la „integrarea” celor 60.000 de rromi inca nomazi, ceilalti 1.700.000 de romi, recenzati neoficial de catre Ministerul de interne in 1977 (2.300.000 in 1983) considerandu-se a fi „integrati” in limitele cetateniei „pluraliste” comuniste.
In cei aproape 20 de ani de posttotalitarism, s-a optat pentru o integrare indistincta intr-o cetatenie nediferentiata, drepturile politice, derivate din statutul de minoritate nationala nefiind normativizate, limitate la dreptul de a alege si a fi ales, ca libera deplasare in spatiul social, in cadrul unui sistem de stratificare si comunicare interindividuala. Nu s-a avut in vedere ca absenta resurselor integrative, consecinta a prabusirii economiei Romaniei, ar putea bloca oferta si ca in cautarea unui nou statut individualismul va aboli normele, fapt care, in cazul rromilor, a indus la o reghetoizare si la crearea unei contraculturi care afecteaza atat comunitatile rrome, cat si societatea romaneasca si europeana
Capitolul III. Institutionalizarea etnoculturala si Multiculturalismul
Cel mai puternic simt al comunitatii este probabil sa apara de la acele grupuri care isi gasesc amenintate premisele pentru existenta lor colectiva si care fac din asta o comunitate de identitate care ofera un puternic simt de rezistenta si imputernicire. Parand incapabili sa controleze relatiile sociale in care se gasesc, oamenii miscsoreaza lumea la dimensiunea comunitatilor lor si actioneaza politic pe aceasta baza. Prea adesea, rezultatul este un particularism obsesiv ca mod de a trata cu contingentul. Jeffrey Weeks, Rediscovering values
Ordinea, ca limitare a haosului vietii sociale, considera Durkheim, este alimentata de o sursa dubla: uniformitatea constiintei si diviziunea muncii sociale. „In primul caz, individul e socializat, caci neavind individualitate proprie, el se confunda cu semenii sai in sinul aceluiasi colectiv. In cazul al doilea, individul pentru a avea propria fizionomie si activitate personala care sa-l distinga de altii (…) depinde de societatea care rezulta din uniunea indivizilor”. Procesul de socializare a vietii, a modelului de comportament uman standardizat, de la „Republica (interioara)” a lui Platon, pana la aderarea la Uniunea Europeana si Noua ordine mondiala, a dictat in decursul istoriei restandardizarea continua a relatiilor dintre individ si colectivitate. Dintotdeauna, socializarea afecteaza aspiratia spre libertate a omului, are un impact coercitiv asupra actiunilor si cugetului acestuia, impunandu-i limitele comportamentelor sociale, responsabilizarea fata de propria-i libertate ( ca „necesitate inteleasa”, dupa unii autori). Identitatea individuala vs. identitatea colectiva, individul vs. colectivitate/comunitate, Omul, prin natura sa afirmand Binele sau, dimpotriva, Raul, si dorinta eliminarii confruntarii este insasi valoarea Umanismului, universalismului, pactul consfintit fiind institutionalizarea/ organizarea socializarii prin structuri confesionale, profesionale, politice, economice si culturale.
„Institutii sociale sînt universitatea, politia, legea, harakiri etc., adica tot ceea ce reglementeaza conduita sociala” – Karl Popper, „Societatea civila si dusmanii sai”
Bazata pe solidaritate si cooperare si pe „un ansamblu de roluri integrate”, Institutia/ Organizatia a aparut, asadar, ca un produs al negocierii sistemului de putere dintre individ si institutie/organizatie (biserica, stat, comunitate si vecinatate, asociatie profesionala etc.), încorporata într-un complex de raporturi reciproce de forta, pe o durata nedeterminata , armonizate prin updatare continua si etern oportuna, in ritm cu evolutia spirituala a societatii.
Retelele de comunicare publica ale institutiilor/organizatiilor actioneaza ca moderator al relatiilor. Incorporate in stat, inteligenta sociala a institutiilor/organizatiilor (inteligente personale + sisteme de interactiune publica + organizarea puterii) stratifica natiunile, le eficientizeaza sau falimenteaza, le duc spre disparitie etc. O situatie aparte in cadrul institutiilor/organizatiilor o au au minoritatile nationale, care au constiinta etnica, atasamente, inclusiv conduite si loialitati diferite, deseori divergente, fata de grupul etnic majoritar, care sunt reglementate prin tratate bilaterale intre state si norme internationale adaptate. Cazul special al rromilor, ca natiune transteritoriala, fara stat dar cu constiinta de sine si istorie comuna, face in ultimii ani obiectul si subiectul unei puternice presiuni atitudinale, dar si politice. Constitutia din 1991 acorda rromilor drepturi politice, pentru prima oara in istoria Romaniei, dar in detrimentul drepturilor sociale, ale caror costuri statul nu si le asuma, si a drepturilor etnice – pe considerentul „nondiscriminari” (dar ale caror dezvoltare face obiectul presiunilor organismelor internationale).
Esuat, vechiul proiect al ideologiilor social-democrate si demo-liberale, de peste 200 de ani clameaza „lupta” pentru incluziunea democratica intr-o cetatenie ideala, egala in drepturi si obligatii, a grupurilor dezavantajate sau etnice/ „straini de neam” (negri, evrei, rromi, imigranti, femei, tineret etc.). Taxat drept o utopie morala, proiectul a permis statelor natiune politici de asimilare fortata, intoleranta, fundamentalism si Holocaust. Dezvoltarea instantanee a societatii globale, face ca dezbaterile teoretice si obiectul cercetarii sociale sa fie din ce in ce mai indepartat de retorica emanciparii marginalilor, minoritatilor etnice si emigrantilor, mai degraba axata pe o noua regandire a raportului dintre „centru” si „periferie”, nou si vechi, modernitate vs traditie/premodernitate etc. Integrarea europeana, sub asaltul Diferentei fata de canonul occidental si Inegalitatii economice, reifica identitatile nationale ale statelor Uniunii europene, neotraditionalismul, neocomunitarianismul, neopluralismul etc inlocuind definitia clasica a multiculturalismului, ca referinta speciala a „luptei” impotriva asimilarii culturale, a „melting pot”-ului si „monocromiei” culturilor dominante (a unor majoritati aritmetice).
Multiculturalismul contemporan ar fi un demers care vrea sa întareasca democratia moravurilor, democratia opiniilor, o notiune de alteritate generalizata. El nu face decât sa mascheze adevaratele diferente care caracterizeaza ordinea sociala a modernitatii târzii: diferentele între cei bogati si cei saraci, între statele sarace si cele bogate, este o versiune ascunsa a monoculturalismului, care este esenta modernitatii târzii. Astfel, multiculturalismul încearca, pe de o parte, sa aduca o schimbare de mentalitate în rîndul populatiei dominante, iar pe de alta parte sa aduca în planul echilibrului si egalitatii publice unele clase discriminate precum persoanele de culoare, oamenii saraci, imigrantii recenti, femeile etc. Acestia din urma trebuiau adusi la nivelul unei constiinte a identitatii de grup care sa le permita depasirea imaginii negative pe care o proiecta asupra lor grupul cultural dominant.
Ca ideologie a diversitatii, se vorbeste de trei forme ale diversitatii culturale : 1) Diversitatea subculturala ce are în vedere faptul ca membrii societatii participa la o cultura comuna, dar în acelasi timp împartasesc o serie de credinte si practici particulare. În acest caz, identitatile culturale nu intra în conflict cu cultura dominanta. Jocul tolerantei garantat de statul de drept este cel care asigura suficienta libertate grupurilor subculturale în conservarea identitatii proprii în forma unei constiinte secundare complementare identitatii dominante.
2) Diversitatea comunitara ce presupune existenta unor comunitati relativ organizate si constiente de sine ce promoveaza o serie de credinte si practici diferite. Diferentele marcheaza mai degraba o apartenenta decît o revendicare de participare la împartirea puterii.
3) Diversitatea perspectivala care presupune ca o parte din membrii unei societatii critica valorile si principiile culturii dominante si încearca sa o reconstruiasca potrivit altor valori. Aceste valori trebuie sa tina cont de prezenta în viata publica a minoritatilor si de necesitatea lor de a se afirma ca entitati distincte în sfera puterii politice. În acelasi timp, se are în vedere crearea unui cadru în care culturile minoritare participa la o reconstructie continua a principiilor modelatoare ale sferei valorilor.
In constructia noii societati mondiale, in linia unui „capitalism social” preocupat de echilibrul balantei „coeficientului de inegalitate” dintre bogati si saraci, multiculturalismul concepe comunitatea si dezvoltarea acesteia ca spatiu subsidiar in care se desfasoara relatiile sociale, locul definirii eului, valorilor si normelor sociale, centru al cooperarii pentru indeplinirea obiectivelor comune. Dezvoltarea comunitara mizeaza in mod deosebit pe capitalul uman (educatie, lidership), capitalul cultural (engramarea „organica” a valorilor modernitatii prin reinventarea continua a traditiei etnominoritare) si capitalul social (participarea la procesele din interiorul comunitatii). Subsidiaritatea, ca limitare a caracterului etnocentric la dimensiunile strict necesare satisfacerii nevoilor identitare si promovarii unui caracter inclusivist al comunitatii, permite o reala deschidere fata de alteritate, recunoastere si respect reciproc, ca dialog intercultural egal in cadrul cetateniei democratice.
Un model de reusita a acestui tip de dezvoltare comunitara autonoma este cazul „satrelor”, ca „ghettouri voluntare” (din ratiuni religioase), specifice (fostilor) nomazi, in special caldararilor si gaborilor, subgrupuri rrome prospere, care nu au mizat pe strategiile incluziunii nediferentiate in cetatenie, ci pe autonomie culturala si spatiala. Acest model exemplifica ca forta extraordinara si perpetua a excluderii sociale consta in blocarea dezvoltarii institutiilor de formare si reprezentare etnominoritare, in scopul supunerii si distrugerii. Raportarea fecunda la traditie, ca punct de pornire in constituirea canonului dialogului intercultural („a treia cultura”), trebuie sa porneasca de la constatarea ca spatiul multicultural este posibil, dezvoltarea sa asigurand cresterea coeziunii comunitare, prin crearea unor retele de inter/intra-comunicare, prin stabilirea unui set comun de obiective, dezvoltarea sentimentului autonomiei prin participare la decizie, deschiderea tuturor barierelor sociale, egala demnitate a etnoculturilor, subsidiaritatea.
Subsidiaritatea este un principiu de administratrare a puterii, o modalitate de organizare politica de proximitate, fondata pe acceptarea societatii pluraliste. In cazul specific al rromilor, subsidiaritatea trebuie sa aiba in vedere dubla loialitate, fata de dimensiunea cetateniei si fata de dimensiunea etnominoritara: ca cetateni, beneficiari ai politicile publice, prin alocarea de putere si autonomie acordata comunitatilor locale, care au dreptul de a se gospodari in functie de prioritati si specificitate locala; ca persoane apartinand minoritatii nationale rrome, in cadrul politicilor etnominoritare si religioase, ca drept constitutional de a lua decizii fara ingerinte din partea nivelurilor superioare. In dimensiunea cetateniei democratice, subsidiaritatea este inteleasa in sensul in care structurile statale isi exercita drepturile suverane si acorda sprijin colectivitatile locale doar în masura în care obiectivele actiunii avute în vedere nu pot sa fie realizate în mod satisfacator la nivel local; in dimensiunea drepturilor minoritatilor etnice si religioase subsidiaritatea este inteleasa in conformitate cu legislatia internationala si Constitutia Romaniei, in scopul pastrarii dezvoltarii si exprimarii identitatii persoanelor apartinând minoritatilor nationale fara imixtiunea statului în problemele proprii acestora, pîna la limita la care regulile statului de drept si interesul general ar putea fi încalcate.
In cazul minoritatilor nationale ale unui stat, conceptul de „tara mama” are in vedere – desi nu se suprapune cu acestea –, conceptele de „kin-state” in drept, respectiv, de „external national homeland”, in sociologie, concepte referitoare la „inrudirea” dintre statul in care se afla respectiva minoritate si statul in care aceasta minoritate este majoritate. In perspectiva unei abordari de drept, in cazul rromilor, ca minoritate nationala/etnica (acest concept ultim nu este definit juridic), ar trebui sa se aiba in vedere absenta unei „tari mama”, transfrontalieritatea, ceea ce ar presupune o regandire „federalista”, din perspectiva autonomiei personale, mult mai in acord cu legislatia romaneasca, pentru care interpretarea drepturilor minoritatilor nationale este incadrata in drepturile individuale, ale „persoanelor apartinand minoritatilor nationale”.
Acesta este inca, momentan, cadrul actual al unei posibile platforme pentru rromi, ca cetateni ai statelor europene, ca cetateni ai UE. Evolutia juridica a conceptului de „cetatenie” este o piatra de hotar care delimiteaza o schimbare de paradigma, in care un rol important este rezervat rromilor insasi, ca natiune.
Capitolul IV. Comunicare publica si interculturala
Exista, in clipa de fata, in societatea noastra, sase puteri. Cele trei descrise de Montesquieu (legislativa, executiva, juridica) si inca trei de prima importanta: cea tehnologic-stiintifica, cea financiara si cea mediatica. Toate puterile au contraputeri. Cu exceptia uneia singure: puterea mediatica.
(Jean Noel Jeanneney, O istorie a mijloacelor de comunicare)
Urmarea este aceea ca societatea actuala sau, daca vreti, postmoderna nu se mai orienteaza prioritar in functie de experienta corporala, ci se observa pe sine numai prin simbolurile mijloacelor de comunicare in masa, prin discursuri, mode, programe si oameni proeminenti. In aceasta isi gaseste individualismul de masa al epocii noastre baza sa sistematica. In „singuratatea lor organizata” – cum numeste Hannah Arendt starea socio-psihologica de origine a instalarii totalitarismului – ei alcatuiesc materia prima a tuturor experimentelor trecute si viitoare ale dominatiei totalitare si a mijloacelor de comunicare in masa. Peter Sloterdijk, Dispretuirea maselor. Eseu asupra luptelor culturale in societatea moderna.
Si (rr)omul este un produs social, incepand cu imaginea sa (marca inregistrata, brand) in interactie mediata (verificarea eficacitatii/feedback) cu alteritatea Celuilalt (advertising, comunicare), pe o piata de idei in continua reorganizare (rebranding) sub presiunea abstracta a managementului comunitar si marketinului politic al noii ordini mondiale, cu consecinte ireversibile asupra traditiei sale clasice de gandire. Identitatea sociala a fiintei umane, atat cea personala, cat si cea colectiva/etnica, face obiectul unei (re)negocieri, a unei mobilitati si schimbari sociale permanente, interne si externe grupului sau de referinta (familie, etnie, natiune, umanitate), cu costuri materiale si spirituale asupra prestigiului, rolului, carierei morale si stimei de sine individuale, respectiv, colective/etnice, care pot afecta, pozitiv sau nefast, nu numai propriul proiect existential, ci si pe cel al generatiilor urmatoare. Toate acestea impun noi premise de competente, prin (re)definirea obiectivelor, identificarii si analizei tintelor, instrumentelor si standardelor Planurilor strategice si operationale de Actiune.
Actiunea comunicationala are loc cand oamenii accepta sa-si „acordeze” proiectele si sa nu treaca la atingerea scopurilor decat dupa ce s-au inteles asupra situatiei si a conditiilor care fac posibila actiunea.In relatiile cu alte grupuri culturale considerate ab initio inferioare, exista tentatia stereotipa de a pune comportamentul „deviant” pe seama unei interpretari defectuoase a realitatii. A avea alta cultura devine a avea o cultura inferioara sau a nu avea cultura.
Suntem martorii, emitatorii si receptorii unui conflict latent si recurent, pana acum niciodata pus pe agenda publica, ca rezultat al prapastiei cognitive dintre rromi si culturile de contact, ca esec al comunicarii. Radicalii repun pe tapet teoriile inferioritatii rasiale si atavismului criminal al rromilor, ca imagine a Raului (o minoritate asociala, neintegrabila); moderatii includ situatia socio-economica precara a rromilor intr-o sociologie a deviantei si a „starii de exceptie”, care isi au originea in secolele de sclavie a acestora.
Din perspectiva rromilor, neincrederea in politicile publice are in vedere lipsa unor efecte vizibile ale promisei imbunatatiri a situatiei lor socio-economice, ramasa la stadiul anterior al unui „proces de socializare externa, prin „integrare sociala”, intr-un continuu control, marginalizare si izolare sociala, aculturare, ca „dictatura a majoritatii” („tirania majoritatii”, la Tocqueville). Dupa aproape doua decenii de promisiuni, indicele mobilitatii sociale a rromilor releva recaderea in istorie, comunitatile rrome involueaza inexorabil spre o restratificare sociala, ca nou aparfheid si punct de ruptura intre cele „doua lumi” (periferie vs. centru, rromi vs. romani etc.).
Din perspectiva institutiilor statului si a culturii majoritare, politicile publice sunt afectate de „mostenirea” istorica a dezastrului socio-economic al rromilor, de recesiunea economica postcomunista, de slaba participare a acestora la binele comun, de o constiinta etica slaba, de rezistenta la schimbare si devianta, de o cultura organizationala ramasa la stadiul de natura umana, traditie, premodernitate etc.
Daca devalorizarea capitalului cultural rrom, consecinta a statutului de minoritate anomica (minoritate sociala?, minoritate etnica?), si recapitalizarea culturala depind de procesele de demantelare a imaginii negative a rromilor si de implementarea unor politici interculturale/multiculturale coerente, criza de incredere dintre institutiile centrale si locale cu asociatiile/ comunitatile rrome risca sa pulverizeze, sub asediul nemultumirii publice, intregul esafodaj institutional si asociativ construit in cei aproape 20 de ani de accedere a rromilor la drepturile de minoritate nationala.
Peste ambele „tabere” s-a instalat o „oboseala a schimbarii”, care a involuat inspre un blocaj al cooperarii dintre stat si asociatiile/comunitatile rrome, intre actorii sociali implicati, a unei pierderi a increderii in „contractul social”.
Daca scopul culturii este de a da sens vietii, prin practici produse, reprezentari si semnificatii culturale, in cazul rromilor recapitalizarea (inter)culturala are in vedere si adaptarea la conexitatea complexa (interconexiuni si interdependente, „retele”) a schimbarilor sociale impuse de modernitate, printr-o revalorizare/ recapitalizare a traditiei, a unei societati premoderne, in opozitie si conflict latent cu valorile societatii globale moderne. Lipsa unui efort constructiv in scopul unei comunicari autentice intre culturi este una dintre sursele subdezvoltarii culturii organizationale rrome. In conditiile unei Uniuni Europene largite, in care rromii sunt o minoritate europeana in dialog cu culturile nationale, „sarcinile comune” se vor multiplica inevitabil, iar imperativele culturale ale acestora vor deveni tot mai evidente. La constientizarea mai rapida a acestor imperative poate contribui substantial comunicarea sociala, standardizata, ca perspectiva etica a integrarii si prezervarii identitatii culturilor minoritare.
In cazul rromilor, ca minoritate transfrontaliera, fara institutii de formare si reprezentare identitara, reflectia/framantarea se petrece inafara memoriei colective, anuland orice proces de reforma morala si sociala. Sub presiunea secundarizarii sale, etnicitatea rroma este un fragil contract psihologic, penduland intre un „angajament afectiv”, din ce in ce mai slab si frustrat (al comunitatilor bilingve, biculturale) vs. un „angajament de continuitate”, individualist si deseori oportunist (al comunitatilor rrome aculturate/”romanizate” sau a unor lideri si manageri rromi).
Consecinta acestui fapt este dezvoltarea slaba a unei piete interne de idei/realitati sociale, o precaritate a spatiului public/consensului rrom, care amplifica decalajul socio cultural dintre cultura rroma si culturile statelor. In vreme ce aspiratia si competitia societatilor moderne este eficientizarea structurilor de invatare sociala/publica, cultura rroma ramane subdezvoltata, cu elite heteronome, educate inafara propriului sistem. Polifonia „actorilor sociali”, atunci cand este nevoie de o „unitate in diversitate”, cum este cazul politicilor publice pentru rromi, solicita reorganizarea tehnica a „centrului” formelor de cunoastere ale culturii rrome, necesara unui echilibru fertil intre forma si fondul acesteia, intre ceea ce etnogeneza rroma a definitivat si ceea ce a ramas (probabil definitiv) nerezolvat.
Refacerea retelelor de comunicare, dialog si schimb, curea de transmisie a cunostintelor si Cunoasterii intre sectoarele cunoasterii specializate ale „Centrului” culturii rrome si cunoasterea publica a „periferiei” (enclavizata, intr-o multitudine de subgrupuri rrome si asociatii) ar reduce actuala heteronomie si ar atenua bovarismul identitar al fragilei elite economice si politice rrome, pentru a permite o evaluare critica si continua, la standarde de recunoastere publica, dezvoltand o masa critica de participare, prevenind constrangerile externe si ingerintele, riscul rupturilor, desolidarizarii, contraculturii, ca „bohemianism”, prin imitare si distorsionare a valorilor culturii rrome, dar si ca devalorizare si blocaj al exprimarii acesteia, considerata „subcultura”) etc.
Unificarea vocabularului ideilor, prin cultivarea unei inteligentzii active, unificarea culturii rromani, prin retele comunicationale, formarea unei piete interne a publicatiilor si audiovizualului, care sa impuna coduri comune de „lectura”, in perspectiva formarii unui public rrom avizat, sunt preliminariile de fiabilizare a unor centre si retele structurate, care sa stabileasca atat re-conectarea comunitatilor rrome, cat si dialogul fertil cu acestea.
In acelasi sens, semnalele negative fata de anumite cutume rome (casatoriile pretimpurii, exploatarea muncii copiilor, violenta familiala, statutul si rolul femeii rrome) nu inseamna ca valoarea memoriei colective/culturii este depreciata si trebuie abandonata, ci ca este necesara o reajustare periodica a acesteia, pentru a o acorda cu modernitatea. Conform acestei viziunii, comunitatile rrome traditionalale si nomade, in aceeasi masura cu cele sarace si „romanizate”, au nevoie de „hibridari” dinamice cu modele culturale de succes, sinteza acestor tendinte trebuind sa evolueze inspre o ontologie etnica menita sa cristalizeze un sistem de valori si norme, stabile si reprezentative, o identitate culturala si sociala care sa fie receptata pozitiv, in special de rromi, pentru a contracara efectele actualei identitati stigmatizatoare.
In aceasta perspectiva, este mai importanta deplasarea orientarii obsedante dinspre „riscurile obiective” care le ameninta, spre modul in care comunicarea sociala se structureaza in jurul opozitiei dintre pericol si risc, la modul in care rromii sunt implicati in procese care trimit la actiune si decizie, tematizarea nemaifiind centrata pe sensul unei depasiri a situatiilor de incertitudine, ci spre o integrare a acesteia in toate sistemele de comunicare (o concentrare asupra distinctiilor prin care se organizeaza comunitatile rrome, adica asupra modului in care se doteaza cu planuri de observatie si isi construiesc criterii ale „adevarului”, „dreptatii”, „frumosului”, „binelui” etc.).
Apare evident ca pentru a evita contracultura (ca proces al disolutiei normelor interne), „increderea integranta”, nu poate fi refacuta pe baza unei „increderi reziduu” (identitate etnica echivoca), ci a uneia bazata pe normele si relatiile interpersonale ale unei „loialitati induse”, (re)construite. Stimularea „razei de incredere”, va asigura refacerea increderii cu autoritatile locale, in perspectiva re-conectarii la politicile publice, cat, mai ales, prin refacerea increderii intre „enclavele”/ subgrupurile rrome, ca proces dinamic de dezvoltare de retele si fluxuri de comunicare intre … si intre…”, pentru o (re)definire a optiunilor si prioritatilor, planificarii schimbarii, pe baza calitatatii si frecventei feed-back-urilor.
In linia unui relativism cultural care sa tina cont de dificultatea (re)constructiei organizationale, a unei identitati rrome pusa fie sub semnul unei alteritati radicale, fie a unei similaritati totale, este preferabila in locul unei variante etnice rrome substantiale a uneia subiective si dinamice, subsidiare, deschisa redefinirilor, reinterpretarilor trecutului, „neotraditionalismului” si „indigenizarii modernitatii”, operand hibridari si avand obiective ferme pentru a fi contemporana cu noua redefinire a identitatilor statelor din cadrul UE, a Europei insasi. O asemenea solutie pare mult mai viabila, atat in privinta costurilor, cat si al „vectorului juridic al impartirii bunurilor”, ca o reparatie fireasca pentru rromi – „mostenire comuna a Europei”.
Capitolul V. Mecanisme pentru cetatenie democratica si institutionalizare etnoculturala
Consiliul national de politici publice pentru romi este autoritatea etnic-administrativa autonoma investita, potrivit Constitutiei, cu organizarea si coordonarea activitatilor care privesc politicile publice pentru rromi. Constituirea acesteia se face in baza unui Protocol/Pact incheiat cu institutiile de reprezentare ale statului roman.
Structura de organizare:
Presedintele statului indeplineste functia de presedinte al Consiliului national de politici publice pentru romi.
Presedintele Senatului si Primul Ministru al Guvernului indeplinesc functia de vicepresedinti ai CNPPR
Reprezentantul romilor in Parlamentul Romaniei si presedintele Confederatiei Etnice a Romilor indeplinesc functia de vicepresedinti.
Deciziile CNPPR se iau cu 2/3 din numarul membrilor prezenti si 50+1 din voturile exprimate.
Consiliul national de politici publice pentru romi este supus examinarii si verificarii parlamentare.
Consiliul national de politici publice pentru romi se intruneste annual si aproba:
– schema de organizare si functionare, Raportul de activitate si financiar ale Agentiei Nationale pentru Romi pe anul in curs si Planul de masuri si Bugetul pentru anul urmator.
– Raportul de activitate si financiar al Confederatiei Etnice a Romilor pe anul in curs si Planul de masuri si Bugetul pentru anul urmator.
Consiliul national de politici publice pentru romi este format din reprezentanti ai ministerelor, agentiilor guvernamentale, asociatiilor reprezentatilor autoritatilor locale si din experti, in numar paritar, ai Confederatiei Etnice a Romilor.
Consiliul national de politici publice pentru romi se reuneste la solicitarea Presedintelui statului si la propunerea motivata a Confederatiei Etnice a Romilor.
Structura Consiliul national de politici publice pentru romi
MINISTERUL ADMINISTRATIEI SI INTERNELOR
MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE
MINISTERUL AGRICULTURII, PADURILOR SI DEZVOLTARII RURALE
MINISTERUL APARARII NATIONALE
MINISTERUL COMUNICATIILOR SI SOCIETATII INFORMATIONALE
MINISTERUL CULTURII, CULTELOR SI PATRIMONIULUI NATIONAL
MINISTERUL DEZVOLTARII REGIONALE SI LOCUINTEI
MINISTERUL ECONOMIEI
MINISTERUL EDUCATIEI, CERCETARII SI INOVARII
MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE
MINISTERUL IMM-URILOR, COMERTULUI SI MEDIULUI DE AFACERI
MINISTERUL JUSTITIEI SI LIBERTATILOR CETATENESTI
MINISTERUL MEDIULUI
MINISTERUL MUNCII, FAMILIEI SI PROTECTIEI SOCIALE
MINISTERUL SANATATII
MINISTERUL TINERETULUI SI SPORTULUI
MINISTERUL TRANSPORTURILOR SI INFRASTRUCTURII
MINISTERUL TURISMULUI
Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca – http://www.anofm.ro/
Agentia Nationala pentru Protectia Copilului
Agentia nationala pentru egalitate de sanse
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România –
Agentia pentru Strategii Guvernamentale – http://www.publicinfo.ro/
utoritatea Nationala pentru Persoanele cu Handicap – http://www.anph.ro/
Garda Nationala de Mediu – http://www.gnm.ro/
Consiliul National de Formare Profesionala a Adultilor – http://www.cnfpa.ro/
Agentia Nationala pentru Romi – http://www.anr.gov.ro/
Comisia Nationala de Prognoza – http://www.cnp.ro/
Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii – http://www.cnsas.ro/
Autoritatea pentru Straini – http://aps.mai.gov.ro/
Serviciul Român de Informatii – http://www.sri.ro/
Serviciul de Informatii Externe
NOTA: Confederatia Etnica a Romilor va delega experti romi pe domeniile sectoriale omonime.
Structuri sub autoritatea Consiliului national de politici publice pentru romi:
1. Agentia Nationala pentru Romi
2. Centrul National Rrom
3. Comisia speciala parlamentara comuna de monitorizare a politicilor publice pentru romi
1. Agentia nationala pentru Romi este o structura guvernamentala sub autoritatea Consiliul national de politici publice pentru romi in subordinea directa a cabinetului Primului Ministru. Elaboreaza si monitorizeaza Planul de Masuri al Strategiei Guvernului Romaniei de imbunatatire a situatiei romilor. Intocmeste Rapoarte periodice, la solicitarea institutiilor statului, si Raportul anual pentru Consiliul national de politici publice pentru romi
Schema de organizarea si functionarea a ANR se face de catre primul Ministru, cu acordul Consiliului national de politici publice pentru romi.
2. Centrul National Rrom este un organism de interes public, apolitic, autonom din punct de vedere administrativ, cu personalitate juridica, sub autoritatea Consiliul national de politici publice pentru romi, in subordinea Confederatiei Etnice a Romilor.
Constituirea Centrului National Rrom se va face fie prin crearea de catre Guvern si Confederatia Etnica a Romilor a unei fundatii de utilitate publica, fie prin reorganizarea Centrului National de Cultura al Romilor, si relationarea directa a acestuia, sub raportul finantarii si expertizei, cu institutiile publice implicate in implementararea politicilor publice de incluziune a rromilor; institutia, pe langa functia de cercetare multidisciplinara, va elabora si implementa proiecte si programe care sa vizeze o noua cultura organizationala roma, in acord cu noile provocari ale modernizarii, pentru a diminua efectele contraculturale (statutul femeii rrome si mariajele timpurii, exploatarea muncii copilului si infractionalitatea juvenila, combaterea rasismului) si pentru a valorifica patrimoniul spiritual rrom; monitorizeaza gradul de implementarea politicile publice; intocmeste rapoarte sectoriale si Raportul anual pentru CNPPR, elaboreaza proiectul de Plan de masuri si de buget anual; lobby
Structurile din subordinea CNR sunt cele aprobate prin HG 834 /2003, precum si cele aprobate de catre Consiliul national de politici publice pentru romi, in conformitate cu optiunile si prioritatile propuse de catre Conferderatia Etnica a Romilor si aprobate de catre Consiliul national de politici publice pentru romi
3. Comisia speciala parlamentara comuna de monitorizare a politicilor publice pentru romi este o structura comuna a Senatului Romaniei si Camerei Deputatilor sub autoritatea Consiliul national de politici publice pentru romi, in subordinea Parlamentului Romaniei. Urmareste stadiul de implementare a incluziunii romilor .
Pana la constituirea Observatorului Social (OS), este urgenta monitorizarea parlamentara a politicilor publice pentru rromi de catre Comisiile Permanente de Specialitate existente la nivelul Camerei Deputatilor si Senatului (ex: Comisia pentru Munca, Familie si Protectie Sociala; Invatamant, Stiinte, Tineret si Sport etc). Monitorizarea poate fi facuta in baza definitiei incluziuni sociale existenta in L 46/2006.
Structura Comisiei speciale parlamentare comune de monitorizare a politicilor publice pentru romi
1.Biroul Permanent al Senatului
2. Comisia juridica, de numiri, disciplina, imunitati si validari
3. Comisia economica, industrii si servicii
4 Comisia pentru agricultura, silvicultura si dezvoltare rurala
5 Comisia pentru politica externa
6 Comisia pentru administratie publica, organizarea teritoriului si protectia mediului
7 Comisia pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala
8 Comisia pentru munca, familie si protectie sociala
9 Comisia pentru învatamânt, stiinta, tineret si sport
10 Comisia pentru sanatate publica
11 Comisia pentru cultura, arta si mijloace de informare în masa
12 Comisia pentru drepturile omului, culte si minoritati
13 Comisia pentru egalitatea de sanse
14 Comisia pentru privatizare si administrarea activelor statului
15 Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea coruptiei si petitii
1. Biroul Permanent al Camerei Deputatilor
2. Comisia pentru buget, finante, activitate bancara si piata de capital
3. Comisia economica, industrii si servicii
4. Comisia pentru agricultura, silvicultura si dezvoltare rurala
5. Comisia pentru politica externa
6. Comisia pentru administratie publica, organizarea teritoriului si protectia mediului
7. Comisia pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala
8. Comisia pentru munca, familie si protectie sociala
9. Comisia pentru învatamânt, stiinta, tineret si sport
10. Comisia pentru sanatate publica
11. Comisia pentru cultura, arta si mijloace de informare în masa
12. Comisia pentru drepturile omului, culte si minoritati
13. Comisia pentru egalitatea de sanse
14. Comisia pentru privatizare si administrarea activelor statului
15. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea coruptiei si petitii
16.Comisia pentru afaceri europene a Parlamentului României – http://www.cdep.ro/afaceri_europene
17. Comisia juridica, de numiri, disciplina, imunitati si validari
Rapoartele de monitorizare vor fi realizate inclusiv prin cooptarea unor experti romi in cadrul cabinetelor Presedintilor Comisiilor Permanente in vederea informarii prin rapoarte periodice privind prioritatile si evolutia implementarii politicilor de incluziune sociala a romilor la nivelul administratiei publice locale si centrale.