Monitorizarea procesului de aderare la UE: PROTECTIA MINORITATILOR( 2002)

Rapoarte

Luni, 28 Octombrie 2002 23:06

MONITORIZAREA PROCESULUI DE ADERARE LA UE:
PROTECŢIA MINORITĂŢILOR

OSI 2002

CUPRINS
1. INTRODUCERE
2. STATELE CANDIDATE: EVALUAREA POLITICILOR GUVERNAMENTALE PENTRU PROTECŢIA ŞI INTEGRAREA MINORITATILOR
·   2.1. Continutul programului
·   2.2. Implementarea programului – probleme de coordonare si de competenta
·   2.3. Descentralizarea: rolul guvernarii locale
·   2.4. Evaluare
·   2.5. Finanţare UE pentru sprijinirea implementArii
·   2.6. Participarea minoritatilor
·   2.7. Reprezentarea minoritatilor
·   2.8. Sprijinul public
3. MONITORIZAREA PROTECŢIEI MINORITATŢILOR ÎN STATELE MEMBRE UE – SITUAŢIA MUSULMANILOR ŞI A ROMILOR
·   3.1. Atitudini ale opiniei publice
·   3.2. ProtecTia împotriva discriminArii
o   3.2.1. Lipsa datelor
o   3.2.2. Discriminarea romilor
o   3.2.3. Discriminarea musulmanilor
·   3.3. Drepturile minoritatilor
o   3.3.1. Recunoaşterea
o   3.3.2. Cetăţenia
o   3.3.3. Probleme de drepturi ale minorităţilor pentru romi
o   3.3.4. Probleme legate de drepturile minorităţilor pentru musulmani
4. IMPORTANŢA MONITORIZĂRII ŞI A EVALUĂRII
·   4.1. Monitorizarea desfasurată de organizaTiile internationale
·   4.2. Monitorizarea guvernamentala
·   4.3. Societatea civila
5. RECOMANDĂRI

1. INTRODUCERE

Singura graniţă a Uniunii Europene o constituie democraţia şi drepturile omului. Uniunea este deschisă doar pentru acele ţări care respectă valorile fundamentale, cum ar fi alegerile libere, care manifestă respect pentru minorităţi şi pentru statul de drept [1] .
Acest raport general, împreună cu rapoartele pe ţări prezentate de Programul EUMAP (Monitorizarea Aderării la Uniunea Europeană), evaluează situaţia protecţiei minorităţilor în zece state din Europa Centrală şi de Est care şi-au exprimat dorinţa de a adera la Uniunea Europeană [2] şi în cinci state deja membre [3] .

Extinderea geografică a Europei a fost însoţită de o extindere paralelă a înţelegerii semnificaţiei Uniunii; de la un acord eminamente economic, Uniunea a evoluat spre o alianţă politică bazată pe valori comune. În documentele de înfiinţare ale Comunităţii s-a acordat prea puţină atenţie drepturilor şi libertăţilor fundamentale [4] . În timp însă, şi mai ales ca răspuns la solicitările de extindere, UE şi-a articulat din ce în ce mai mult aspiraţia de a reprezenta nu doar stabilitatea şi prosperitatea, dar şi valorile democratice, culminând prin adoptarea unor criterii politice explicite de admitere ca membru, la Consiliul de la Copenhaga în 1993, printre care şi „respectarea şi protecţia minorităţilor“. Consecinţa imediată a declaraţiei de la Copenhaga a fost aceea că statelor candidate li s-a cerut să demonstreze că asigură protecţia minorităţilor pentru a putea accede la UE. Aceasta a dus la o amănunţită considerare a situaţiei minorităţilor vulnerabile din statele candidate şi a declanşat o intensă activitate a guvernelor acestor state [5] , fiecare adoptând programe de îmbunătăţire a situaţiei minorităţilor sau de promovare a integrării acestora în societate. O altă consecinţă a fost constatarea faptului că atenţia pe care UE însăşi o acordă protecţiei minorităţilor este insuficientă şi se aplică cu insuficientă consecvenţă. Astfel, procesul de aderare a făcut foarte mult în sensul identificării problemelor legate de relaţia majorităţii cu minorităţile şi în cel al determinării unor schimbări semnificative. Dar perioada de candidatură care a marcat procesul de aderare se apropie, pentru multe state, de sfârşit. În ajunul extinderii Uniunii, se constată o necesitate stringentă de a garanta că energia declanşată de procesul de aderare nu se va pierde. Unele aspecte sugerează că guvernele statelor au acţionat mai degrabă circumstanţial, pentru a demonstra că se conformează criteriilor politice, decât în virtutea unei dorinţe sincere şi persistente. De exemplu, un oficial bulgar a remarcat de curând că guvernele statelor candidate „se gândesc în termenii încheierii unor capitole, nu în cei ai rezolvării problemelor.“ [6] Unor astfel de atitudini trebuie să li se răspundă definitiv şi înainte de admitere; trebuie să fie clar că atingerea standardelor de democraţie fundamentală înseamnă mai mult decât o condiţie de admitere în Uniune; aceasta este o condiţie a calităţii de membru. Ca urmare, este necesară o altă abordare, care să se concentreze asupra capacităţii şi dorinţei UE de a menţine viu interesul pentru problema protecţiei minorităţilor în contextul creat după încheierea procesului de extindere.

Protecţia minorităţilor – condiţie permanentă a calităţii de membru al UE

Aşa cum EUMAP a arătat în rapoartele sale din 2001, o abordare comprehensivă a protecţiei minorităţilor trebuie să includă legislaţie, instituţii şi politici specializate pentru a asigura atât protecţia împotriva discriminării cât şi promovarea identităţii minorităţilor [7] . De fapt, o astfel de abordare s-a reflectat în Rapoartele Intermediare ale Comisiei Europene asupra progresului făcut în vederea aderării şi în declaraţii ale oficialilor UE [8] . Mai mult, instituţiile UE subliniază în mod consecvent avantajele pe care le prezintă multiculturalitatea şi diversitatea, valori ce implică adoptarea unei astfel de abordări [9] .

Cu toate acestea, deşi în mod clar aceasta este atitudinea UE, standardele de protecţie a minorităţilor necesită o articulare mai clară. Uniunea nu a adus la un numitor comun forţa angajamentului său retoric faţă de valorile şi cuprinderea democratică şi clarificarea comprehensivă a conţinutului acestor valori în politică şi în practică. Cel puţin, pentru a clarifica faptul că respectul pentru minorităţi şi protecţia acestora este o valoare fundamentală a UE, criteriile de la Copenhaga – printre care şi „respectul pentru minorităţi şi protecţia acestora“ – ar trebui integrate deplin în standardele UE existente [10] şi este necesară stabilirea unor mecanisme mai eficiente pentru monitorizarea respectării de către toate statele membre UE a standardelor referitoare la drepturile omului şi ale minorităţilor [11] .

Dincolo de aceasta, rapoartele întocmite de EUMAP asupra statelor membre ale UE arată că însuşi cadrul UE necesită completări şi revizuire în ceea ce priveşte problema protecţiei minorităţilor. În primul rând, în ciuda declaraţiilor clare făcute la Copenhaga referitor la obligaţiile ce revin noilor candidaţi, nu există consens în cadrul UE în ceea ce priveşte recunoaşterea existenţei minorităţilor ca o condiţie sine qua non pentru calitatea de membru [12] , după cum nu există nici standarde UE clare în domeniul drepturilor minorităţilor [13] . Chiar dacă aceste standarde ar fi aplicate în mod clar statelor candidate şi statelor membre, criteriile de la Copenhaga rămân prost definite şi admit interpretări atât de largi şi de variate, încât devin de minimă utilitate în ceea ce priveşte direcţionarea acţiunilor statelor. În al doilea rând, deşi Directivele UE asupra implementarii principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică si a tratamentului egal la ocuparea fortei de munca [14] conţin jaloane clare, pe baza cărora se poate cuantifica performanţa statelor în domeniul non-discriminării, acestea dau întâietate rasei şi etniei ca indicatori, rezultatul fiind acela că religia a lipsit în mare măsură din discursul referitor la protecţia minorităţilor. Discriminarea pe motiv de credinţă religioasă este menţionată doar de Directiva referitoare la ocuparea forţei de muncă.

Uniunea şi membrii acesteia trebuie să facă mai mult în sensul clarificării valorilor comune pe care le proclamă. Aceasta nu este o sarcină uşoară. Se pare că, în parte, UE nu s-a exprimat clar în raport cu conţinutul valorilor pe care le afirmă din cauza dificultăţilor întâmpinate în definirea lor, mai cu seamă atunci când fiecare dintre cei 15 membri, cu practici foarte diverse în domeniul protecţiei minorităţilor – variind de la protecţie excesivă acordată minorităţilor şi până la negarea existenţei legale a acestora –, are un interes legitim de a se asigura că orice prevedere comună adoptată este corectă. Însă, chiar dacă gama de opţiuni în adoptarea unor anumite politici este foarte largă, aceasta nu este infinită; în măsura în care Uniunea şi membrii acesteia doresc să construiască o comunitate care împărtăşeşte aceleaşi valori, este necesar să se identifice, într-o anumită măsură, standarde comune care să constituie un minimum de cerinţe pentru dobândirea calităţii de membru.

Rolul monitorizării în definirea standardelor

Un aspect la fel de important îl constituie faptul că UE posedă mijloace insuficiente de a se asigura în legătură cu respectarea de către statele membre a prevederilor referitoare la drepturile omului. În vreme ce respectarea aquis-ului comunitar este supusă monitorizării şi aplicării mecanismelor de conformare, angajamentele politice fundamentale exprimate în criteriile de la Copenhaga nu sunt considerate parte componentă a aquis-ului; respectarea angajamentelor exprimate prin criteriile de la Copenhaga sunt monitorizate doar în statele candidate, iar această monitorizare se va încheia o dată cu aderarea acestor state la Uniune. Chiar dacă o astfel de monitorizare ar continua, ea nu ar arunca poveri nedorite pe umerii statelor membre. Uniunea şi membrii acesteia decid independent ce valori doresc să împărtăşească şi în ce măsură doresc să se angajeze faţă de un model politic. Întreaga monitorizare din cuprinsul Uniunii reclamă ca indiferent ce Uniunea, prin intermediul membrilor săi, decide că sunt valori constitutive comune să aibă aplicabilitate universală. Monitorizarea poate impulsiona articularea standardelor comune.

Rapoartele întocmite de EUMAP despre statele candidate atrag atenţia asupra necesităţii de a insista nu doar asupra adoptării standardelor, ci şi asupra implementării practice a acestora, precum şi asupra rolului monitorilor din cadrul societăţii civile atât în ceea ce priveşte mai clara articulare a standardelor, cât şi în exprimarea cerinţei ca guvernele să se conformeze acelor standarde până la şi după aderare.

Prin intermediul monitorizării se poate asigura traducerea în practică a principiilor. Toate guvernele statelor candidate au adoptat programe speciale de îmbunătăţire a situaţiei grupurilor minoritare vulnerabile sau de încurajare a integrării acestora în societate în general. UE a alocat fonduri semnificative implementării acestor programe. Există totuşi puţine date de evaluare sistematică a impactului şi a eficienţei implementării programelor [15] şi prea puţină implicare a reprezentanţilor minorităţilor în elaborarea, implementarea şi evaluarea lor (vezi capitolul 2). În mod clar este nevoie de o monitorizare mai intensă şi mai consecventă şi pentru statele membre, aşa cum demonstrează experienţa romilor şi a musulmanilor (vezi capitolul 3). Mecanismele de monitorizare ale UE prevăd însă foarte puţine măsuri intermediare între a trece sub tăcere şi a sancţiona [16] . Evaluarea periodică – cu participarea reprezentanţilor comunităţilor minoritare [17] – este de importanţă vitală pentru a se asigura că înseşi standardele sunt revizuite periodic şi că politicile publice acţionează în sensul protejării minorităţilor împotriva dezavantajării şi a excluderii (vezi capitolul 4) [18] .

Organizarea acestei prezentări generale şi a rapoartelor

Restul acestei prezentări generale va examina, în primul rând, implementarea de către statele candidate a programelor proprii de protecţie sau de integrare a minorităţilor, iar în al doilea rând legile, instituţiile şi practicile cu privire la protecţia romilor sau a musulmanilor în cinci state membre.
Alegerea temei de studiu în statele candidate este rezultatul faptului că EUMAP 2001 a constatat că aceste programe au fost insuficient revăzute şi evaluate. Având în vedere că EUMAP monitorizează pentru prima oară statele membre în 2002, s-a adoptat aceeaşi metodologie care a fost aplicată în 2001 pentru statele candidate, permiţându-se o cercetare largă a problematicii protecţiei minorităţilor în fiecare ţară ca întreg. Astfel, va fi posibilă stabilirea unui etalon de comparare a celor două serii de rapoarte, deoarece rapoartele asupra statelor membre de acum şi cele asupra statelor candidate de anul trecut vizează starea generală a protecţiei minorităţilor în funcţie de criterii similare într-un interval de timp relativ scurt.
EUMAP a decis să monitorizeze situaţia unui grup minoritar vulnerabil în fiecare dintre cele cinci cele mai mari state membre UE pentru a verifica eficacitatea cadrului legislativ şi instituţional cu privire la protecţia minorităţilor în general; în Germania şi Spania a fost monitorizată situaţia romilor deoarece romii sunt confruntaţi, în ambele ţări, cu serioase probleme de marginalizare şi de discriminare, aşa cum se întâmplă şi în ţările candidate; musulmanii din Franţa, Italia şi Marea Britanie reprezintă un grup deosebit de important pentru testarea respectării angajamentelor luate cu privire la protecţia minorităţilor datorită faptului că aceştia sunt prezenţi în număr mare, iar faptul că sunt percepuţi ca fiind foarte deosebiţi faţă de majoritate şi că au ajuns relativ târziu în Europa de vest a contribuit în mare măsură la înregistrarea unui nivel scăzut de asimilare şi de acceptare. Considerarea cu atenţie a cazului musulmanilor pune în evidenţă neajunsurile pe care le are Directiva UE cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasiala sau etnica, precum şi considerarea minorităţilor în sens mai larg, deoarece discriminarea împotriva musulmanilor tinde să aibă atât conotaţie religioasă cât şi etnică sau rasială.

Monitorizarea de felul celei făcute de EUMAP poate aborda la fel de bine situaţia oricărui alt grup minoritar în oricare dintre (sau în toate) statele membre UE. Este necorespunzător orice sistem de protecţie a minorităţilor – fie la nivelul statului, fie la cel al Uniunii – dacă acesta protejează doar anumite minorităţi, dar pe altele nu, sau le protejează doar în unele locuri, dar în altele nu; de aceea, monitorizarea situaţiei unui anumit grup vulnerabil este o metodă utilă de a testa eficacitatea şi responsabilitatea sistemului. Unul dintre scopurile acestui proiect restrâns este acela de a demonstra că monitorizarea protecţiei minorităţilor pe scară largă este atât fezabilă cât şi necesară pentru construirea unei Uniuni cu valori comune. EUMAP sprijină extinderea monitorizării pentru a examina situaţia minorităţilor vulnerabile pe tot cuprinsul UE.

2. STATELE CANDIDATE: EVALUAREA POLITICILOR GUVERNAMENTALE PENTRU PROTECŢIA ŞI INTEGRAREA MINORITĂŢILOR

În Strategia de Extindere 2001, Comisia observa că „în toate statele în care există comunităţi rome de dimensiuni semnificative există la ora actuală planuri naţionale de acţiune destinate abordării problemei discriminării, încă larg răspândită, şi îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă care continuă să fie foarte grele“ [19] . Câteva ţări cu comunităţi de romi mai restrânse – Lituania, Polonia şi Slovenia – au adoptat şi ele astfel de programe, în mare parte din proprie iniţiativă. În Estonia şi Lituania adoptarea programelor de promovare a integrării unei largi minorităţi vorbitoare de limba rusă sau a unor persoane fără cetăţenie a fost apreciată laudativ de către Comisie [20] . Faptul că toate statele candidate au adoptat aceste programe este nu doar un răspuns la cerinţele impuse de dorinţa de aderare, ci şi o dovadă a faptului că Guvernele sunt dispuse să întreprindă acţiuni pozitive pentru a demonstra că se conformează criteriilor politice.

Volumul I al rapoartelor EUMAP 2002 asupra protecţiei minorităţilor examinează măsura în care aceste politici şi programe speciale au fost implementate în practică. Deşi rapoartele se concentrează asupra unui singur program în particular pentru fiecare ţară, constatările făcute sunt menite să aibă o mai mare relevanţă pentru elaborarea de politici mai eficiente de protecţie a minorităţilor. Într-adevăr, majoritatea guvernelor au luat iniţiative şi cheltuiesc resurse pentru comunităţile minoritare în afara contextului acestor programe, dar astfel de activităţi nu fac subiectul acestui studiu [21] .

Având în vedere că aceste programe sunt relativ noi, implementarea lor se află încă într-un stadiu incipient. Totuşi, chiar şi în acest stadiu, se poate evalua conţinutul programelor, structurile şi mecanismele de implementare şi rezultatele iniţiale obţinute. Mai mult, tocmai în acest stadiu ar fi utilă elaborarea unor căi mai eficiente de incorporare a monitorizării şi a evaluării – atât din partea guvernului, cât şi a organizaţiilor societăţii civile care, deseori, colaborează cu guvernul – în planul pentru programul de implementare Deşi programele variază considerabil, unele reflectă o abordare insuficient de cuprinzătoare a protecţiei minorităţilor. Problemele comune care afectează implementarea sunt: coordonare ineficientă, lipsa sprijinului public şi insuficientă angajare a voinţei politice.

2.1. Conţinutul programului

Unele programe guvernamentale – se remarcă cele ale Bulgariei, Republicii Cehe, Ungariei şi României – reflectă o abordare cuprinzătoare a protecţiei minorităţilor, declarându-şi intenţia de a se ocupa de discriminare şi de a promova identitatea minoritară. În Estonia şi Letonia, unde obiectivul principal îl constituie populaţiile vorbitoare de limba rusă, programele guvernamentale nu îşi propun să asigure o protecţie cuprinzătoare a minorităţilor; în schimb, ele promovează integrarea societală prin dobândirea de competenţă lingvistică în limba de stat.
Influenţa directă a UE se face simţită în conţinutul mai multor programe; s-a oferit asistenţă specializată pentru sprijinirea elaborării de politici sau de proiecte legislative în Bulgaria, Republica Cehă, România şi Slovacia. Totuşi, condamnarea discriminării este încă, în mare măsură, declarativă. Iniţiativele legislative şi politicile de combatere a discriminării sunt încă în fază incipientă; acolo unde există, ele sunt în cea mai mare parte neverificate. Nici oficialii publici şi nici reprezentanţii sferei juridice nu au fost suficient instruiţi cu privire la măsurile anti-discriminare existente (sau preconizate) [22] .
Încurajate de UE, Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia şi Slovacia s-au angajat în reînnoirea legislaţiei cu privire la asigurarea alinierii la Directiva UE referitoare la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasiala sau etnica. România a adoptat deja o legislaţie anti-discriminare cuprinzătoare şi a înaintat pe calea stabilirii unui cadru instituţional care să îi garanteze implementarea. Şi Slovenia a introdus o legislaţie destul de cuprinzătoare.

Deşi protecţia culturii romilor este o prioritate pentru multe organizaţii ale societăţii civile, această dimensiune a politicii pentru minorităţi nu este pe deplin elaborată în nici unul dintre programele guvernamentale, deşi deseori integrarea este identificată ca obiectiv major. De fapt, includerea elementelor de „socializare“ în multe programe (Ungaria, Lituania, Polonia şi Slovenia) sugerează ideea că în continuare cultura romilor este identificată cu sărăcia, comportamentul deviant şi cu alte caracteristici negative şi este privită ca fiind discordantă în comparaţie cu societatea majoritară. De exemplu, Programul sloven de ocupare a forţei de muncă consideră că marginalizarea şi segregarea romilor este consecinţa faptului că aceştia aplică „seturi diferite de standarde de viaţă şi valori morale…“ Programul pentru Integrarea Romilor în Societatea Lituaniană 2000-2002 atribuie marginalizarea persistentă a romilor „caracteristicilor lingvistice, culturale şi etnice“ ale acestora. Tendinţa de a privi valorile rome ca inerent inferioare subminează respectul faţă de diversitatea culturală care constituie baza unei societăţi multiculturale.

Ambele state în care trăiesc mari minorităţi vorbitoare de limbă rusă dau precedenţă integrării lingvistice în raport cu protejarea drepturilor. Programul estonian de integrare afirmă că integrarea este un proces ce se desfăşoară în două sensuri. Totuşi, măsurile practice ale programului se adresează în principal sferei lingvistice ca mijloc de potenţare a integrării minorităţii. Reprezentanţii minorităţilor şi-au exprimat îngrijorarea că accentul exclusiv pus pe problemele lingvistice nu ia în considerare alte bariere de integrare din sfera juridică şi politică. Programul de integrare a societăţii din Letonia declară, la rândul său, disponibilitatea de a sprijini integrarea minorităţilor şi nevoia de a acorda protecţie drepturilor acestora, dar nu abordează discriminarea şi propune prea puţine măsuri de promovare pentru identitatea minoritară. De fapt, oficiali ai statului leton afirmă că protecţia minorităţilor nu constituie obiectivul programului de integrare.

Capacitatea de a elabora politici cuprinzătoare este afectată în multe state candidate de absenţa statisticilor comprehensive sau a unor alte date referitoare la situaţia grupurilor minoritare. Lipsa de informaţii este deseori justificată prin invocarea legislaţiei existente cu privire la garantarea intimităţii şi a protecţiei datelor personale. În multe cazuri însă legislaţia nu interzice culegerea de date personale mai intime ab initio; mai degrabă se poate spune că se impune introducerea unor mecanisme de protecţie [23] . Unele state membre UE, cum ar fi Marea Britanie, au demonstrat că astfel de date pot fi culese în scopuri benefice, permiţând elaborarea unor politici publice mai eficiente şi mai bine direcţionate în vederea îmbunătăţirii protecţiei minorităţilor, fără a se viola intimitatea persoanei. Este necesară elaborarea unor mecanisme adecvate care să permită colectarea datelor statistice etnice şi rasiale necesare pentru desfăşurarea unei monitorizări eficiente; aceste mecanisme trebuie elaborate şi utilizate în cooperare cu reprezentanţii minorităţilor pentru a înlătura temerile că s-ar putea abuza de astfel de informaţii.

2.2. Implementarea programului – probleme de coordonare şi de competenţă

Implementarea programelor de protecţie şi integrare a minorităţilor nu a fost cuprinzătoare. În majoritatea cazurilor, organismele însărcinate cu coordonarea şi implementarea sunt ele însele marginalizate, acţionând între limitele impuse de lipsa de finanţare, personal şi sprijin politic. Programele guvernamentale de protecţie a minorităţilor sunt mai degrabă documente politice decât acte legislative; ca atare, în multe cazuri, organismele responsabile de elaborarea şi de supravegherea implementării lor sunt departamente guvernamentale specializate din cadrul ministerelor. Totuşi, aceste organisme sunt rareori autorizate să facă mai mult decât să compună rapoarte pe baza informaţiilor furnizate voluntar de ministerele implicate şi nu dispun de mandat pentru a coordona efectiv şi eficient activitatea altor instituţii guvernamentale. În Bulgaria, Consiliul Naţional pentru Probleme Etnice şi Demografice (de aici înainte CNPED) a fost însărcinat cu coordonarea politicilor referitoare la minorităţi în general şi cu administrarea programelor guvernamentale pentru romi [24] .

Totuşi, CNPED nu are autoritatea de a cere altor oficii guvernamentale să implementeze prevederile. Fondurile de care dispune sunt insuficiente [25] . Ca urmare, deşi pe hârtie Programul Cadru mai ales este considerat în mare parte ca fiind unul dintre cele mai cuprinzătoare în regiune, implementarea lui a fost aproape oprită. În România, Comitetul Mixt de Monitorizare şi Implementare a suferit nu doar de pe urma unui slab mandat, dar s-a şi întrunit doar sporadic şi, deseori, cu participarea unor reprezentanţi lipsiţi de autoritatea de a lua decizii în numele ministerului respectiv. Comitetul interministerial din Ungaria poate propune guvernului să abordeze anumite cazuri acolo unde ministerele nu au reuşit să îşi îndeplinească obligaţiile ce le reveneau în virtutea programului guvernamental pentru romi, dar nu poate face altceva decât să îşi înregistreze dezacordul sau dezaprobarea adresând guvernului rapoarte în cazul în care nu se întreprind acţiuni corespunzătoare.

Deşi ar trebui luate măsuri pentru a garanta mecanismelor de coordonare sprijinul şi autoritatea de care au nevoie pentru a funcţiona eficient, experienţa din Estonia, unde Comitetul de Conducere a Programului de Integrare pare să se bucure de o bună cooperare din partea ministerelor participante, demonstrează că astfel de organisme pot fi eficiente fără a fi învestite cu puteri coercitive; acolo unde importanţa obiectivelor programului este recunoscută în general la nivel guvernamental, administrarea este mai funcţională, iar coordonarea are bune şanse de reuşită. În absenţa unei coordonări corespunzătoare, nici chiar cele mai promiţătoare proiecte nu sunt scutite de riscul de a oferi doar remedii temporare unor probleme persistente.

În Republica Cehă, „Proiectul de Politică Guvernamentală pentru Sprijinirea Integrării în Societate a Membrilor Comunităţii Rome 2000“ dă dovadă de o bună informare din perspectiva drepturilor omului şi ale minorităţilor şi oferă un solid cadru conceptual. Totuşi, îi lipseşte sprijinul şi coordonarea centrală eficientă, iar implementarea în practică a constat în mare măsură doar din proiecte ad hoc, derulate de diferite ministere în acord cu propria lor concepţie, deseori cu finanţare nesigură sau acordată pe perioadă limitată; deşi unele dintre aceste proiecte au determinat efecte pozitive, relaţionarea lor cu Proiectul de bază nu este bine definită. Fără măsuri coordonate de abordare a discriminării sistemice şi de producere a unor schimbări la nivel juridic şi instituţional, implementarea unor astfel de proiecte ca mijloc de rezolvare a unor probleme adânc înrădăcinate va avea efect neglijabil pe termen lung; fără o mai responsabilă angajare a voinţei politice faţă de Proiect, este foarte improbabilă determinarea unor schimbări structurale, iar organismele din administraţia publică naţională şi locală nu va lua în serios implementarea.

În Slovacia, în ciuda recentelor încercări de a spori capacitatea de implementare a Strategiei Guvernului, coordonarea activităţii ministerelor rămâne un punct slab deoarece nu există un mecanism care să reclame implicarea lor activă. Finanţarea de la bugetul statului a fost insuficientă. În Letonia, majoritatea acţiunilor de implementare care s-au desfăşurat până acum în cadrul Programului de Integrare au fost iniţiate înainte de adoptarea Programului. Deşi mecanismele de administrare şi finanţare a implementării au început să funcţioneze doar de puţin timp, au apărut deja probleme din cauza lipsei de coordonare eficientă a diverşilor actori, de stat şi din alte sfere implicate, precum şi din cauza lipsei unei strategii clare de implementare.

În Slovenia, programele pentru romi suferă de lipsa unor mecanisme adecvate de supraveghere centrală care să asigure o finanţare corespunzătoare. În cadrul Programului General de Măsuri, adoptat în 1995, Oficiul Guvernamental pentru Naţionalităţi răspunde de coordonarea globală a Programului. De fapt, nici un minister sau organism guvernamental nu a prevăzut fonduri pentru programele destinate romilor, aşa cum s-a întâmplat în cazul altor grupuri minoritare recunoscute. Birourile municipale au sugerat ca Oficiul pentru Naţionalităţi să deţină mai mult control asupra deciziilor de finanţare decât ministerele care nu sunt la fel de bine informate despre situaţia romilor şi să răspundă de alocarea acelor fonduri faţă de autorităţile locale.

Adoptarea unui program special pentru minorităţi implică şi unele riscuri. Mai exact, acestea pot fi folosite ca pretext de către stat pentru a se deroba de responsabilitatea de a asigura minorităţilor protecţie, beneficii şi servicii de care se bucură toţi cetăţenii. S-au depus prea puţine eforturi pentru a promova în rândul comunităţii de romi conştiinţa faptului că aceştia deţin drepturi fundamentale în ceea ce priveşte educaţia, locuinţele şi ocrotirea sănătăţii, printre altele.

În vreme ce programele specializate pot fi de maximă importanţă în rezolvarea nevoilor speciale ale unei comunităţi minoritare, trebuie avut grijă ca acestea să nu conducă la percepţia că romii nu sunt incluşi în programele generale de reducere a sărăciei sau de îmbunătăţire a standardelor de educaţie.

În acelaşi timp, consultanţii sau organismele speciale care promovează identitatea şi cultura minoritară nu trebuie solicitaţi să preia funcţii în sfera asistenţei sociale. De exemplu, reprezentanţi ai autoguvernării minoritare din Ungaria sunt deseori rugaţi să se ocupe de probleme legate de asistenţă socială, deşi aceasta este o responsabilitate care revine de drept guvernării locale. „Consultanţii romi“ din Republica Cehă şi din Slovacia – a căror misiune este aceea de a facilita formularea unor politici şi proiecte locale de îmbunătăţire a situaţiei romilor – au fost plasaţi pe poziţii de asistenţi sociali, o muncă pentru care nu au fost instruiţi şi pentru care, în consecinţă, nu sunt calificaţi.

Deşi în practică măsurile pozitive pot fi justificate prin dorinţa de a se asigura acces egal, aceste măsuri nu trebuie considerate înlocuitoare ale funcţiilor esenţiale ale statului. Posturile de consultanţi trebuie clar definite în acest sens; programele trebuie să conţină întotdeauna instrucţiuni referitoare la oficialii responsabili de implementarea lor şi la „componentele de comunicare“, care conştientizează publicul larg asupra obiectivelor programului şi asupra responsabilităţilor ce revin oficialilor publici.

2.3. Descentralizarea: rolul guvernării locale

În unele ţări, cum ar fi Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia şi Slovenia, organismelor centrale responsabile pentru elaborarea şi implementarea politicilor guvernamentale de protecţie a minorităţilor le lipseşte competenţa de a influenţa efectiv administraţia publică locală. Astfel, eforturile de a aplica reforme la nivel naţional – în special reforme care se opun atitudinilor şi percepţiilor populare defavorabile ideii de a oferi „tratament special“ grupurilor minoritare, pot fi subminate de opoziţia locală şi, uneori, de politici locale contradictorii.

Republica Cehă, Polonia, România şi Slovacia au recunoscut importanţa integrării administraţiilor publice locale în procesul de implementare a programelor prin descentralizarea responsabilităţilor şi prin desemnarea de experţi sau consultanţi romi locali şi regionali. În unele cazuri, persoanele care au funcţionat în aceste birouri au reuşit să îmbunătăţească imaginea programelor guvernamentale, să faciliteze comunicarea dintre comunităţile de romi şi structurile guvernamentale locale şi să atragă atenţia asupra nevoilor comunităţilor de romi.

Totuşi, majoritatea acestor oameni lucrează fără sprijin instituţional semnificativ, fără să li se fi definit foarte clar competenţele şi având foarte puţină (sau deloc) pregătire de specialitate pentru aceste posturi. Mai mult, urmând direcţiile stabilite de reforma administraţiei publice din Republica Cehă, guvernul central nu mai poate cere noilor organisme regionale să angajeze consultanţi romi aşa cum făcea în cadrul fostului sistem zonal, iar viitorul acestei iniţiative este nesigur. În Slovacia, doar câţiva consultanţi romi au fost numiţi până acum.

În România, de exemplu, în întreaga ţară au fost numiţi „experţii romi“ în cadrul primăriilor. Mulţi dintre aceşti experţi au fost selectaţi şi desemnaţi pe baza apartenenţei la un singur partid politic al romilor, iar procesul de recrutare a fost deosebit de opac şi politizat. Alţi experţi sunt simpli funcţionari publici care şi-au adăugat titulatura de „expert rom“ listei de responsabilităţi pe care le aveau deja, fără a primi vreo instruire specială sau sprijin. Un reprezentant al unui Birou Judeţean pentru Romi declara că „aceşti funcţionari nu au nici un fel de cunoştinţe şi nici un fel de motivaţie pentru a munci în direcţia rezolvării problemelor romilor; pentru ei este vorba doar de o sarcină de serviciu în plus.” [26]

Există însă un mare număr de candidaţi romi, dintre care mulţi au beneficiat de un program al Ministerului Educaţiei de acţiune afirmativă în domeniul învăţământului superior, precum şi candidaţi cu experienţă vastă în domeniul ONG-urilor care puteau oferi expertiza şi iniţiativa cerute de aceste posturi.

În Slovenia, o abordare descentralizată a implementării Programului de măsuri de ajutorare a romilor, precum şi a programului de ocupare a forţei de muncă s-a dovedit a fi un mijloc eficient de rezolvare a problemelor variate şi distincte ale diverselor comunităţi de romi. Totuşi, se constată câteva neajunsuri serioase în acest sistem în care majoritatea deciziilor sunt transferate autorităţilor locale.

În primul rând, fără contrabalansarea coordonării de la nivel central, au existat puţine oportunităţi de replicare sau de extindere a programelor; de asemenea, oficialii locali au fost prea puţin instruiţi sau pregătiţi pentru implementarea proiectelor pentru romi. La nivel local se recunoaşte prea puţin rolul pe care îl joacă discriminarea în compromiterea oportunităţilor pentru romi şi mulţi funcţionari civili manifestă încă atitudini negative, subminând relaţiile constructive cu comunităţile de romi (şi, implicit, şansele de succes) chiar de la început.

Deşi descentralizarea poate aduce beneficii în ceea ce priveşte încurajarea iniţiativelor locale şi în delegarea responsabilităţii către factori de decizie sau comunităţi locale, aceasta ar trebui contrabalansată de nevoia de expertiză, competenţă şi autoritate a unui organism la nivel guvernamental. Oficialii locali desemnaţi să răspundă de administrarea şi supravegherea implementării proiectelor speciale adresate romilor sau altor minorităţi trebuie să fie instruiţi pentru a se asigura o bună cunoaştere a obiectivelor programului; a sprijinului politic ierarhic superior acordat; şi a culturii şi situaţiei în care se află grupul (sau grupurile) minoritare cu care urmează să lucreze. Astfel de instruire poate fi oferită şi desfăşurată în cooperare cu reprezentanţii minorităţilor locale.

2.4. Evaluare

Guvernele statelor candidate au sprijinit din ce în ce mai mult evaluarea periodică a programelor pe care le-au adoptat pentru protecţia minorităţilor.
Demn de remarcat este faptul că, în vreme ce Guvernul ungar nu a întreprins nici o evaluare formală a pachetului curent de măsuri destinate îmbunătăţirii situaţiei romilor, pregătirea direcţiilor de elaborare a unei strategii pe termen lung a implicat substanţiale dezbateri şi comentarii publice. Mai mult, direcţiile adoptate arată că unele dintre asumpţiile pe care se bazează politicile curente au fost puse la îndoială, iar prezentul program ar putea fi modificat ca urmare a dezbaterii publice largi şi a contribuţiei crescânde pe care şi-au adus-o reprezentanţii romilor.

În multe ţări, lipsa progresului concret în implementarea programelor a acţionat ca un factor de constrângere asupra activităţilor de monitorizare. În România, Guvernul s-a angajat de la început în monitorizarea propriei performanţe în implementarea „Strategiei de Îmbunătăţire a Situaţiei Romilor“ prin publicarea unui raport intern de evaluare în aprilie 2002 [27] .

Raportul este însă limitat în cuprindere de lipsa informaţiilor asupra implementării – raportul însuşi a fost publicat târziu din cauza dificultăţilor de culegere a datelor de la ministerele implicate. Pentru ca rapoartele guvernamentale de monitorizare să ofere o bază de dezbatere şi un instrument de conştientizare a publicului larg asupra obiectivelor programelor şi a realizărilor acestora, ele trebuie să fie făcute publice. Rapoartele generale de monitorizare anuale şi rapoartele de presă pregătite de Guvernul estonian sunt cuprinzătoare, prezentate în mod profesional şi de largă accesibilitate.

În Slovenia, deşi unele guverne au raportat că au pregătit rapoarte de implementare, acestea nu au fost puse la dispoziţia publicului sau a oficialilor locali. Ca urmare, utilitatea acestor rapoarte în îmbunătăţirea proiectelor existente şi în elaborarea unor proiecte noi pe baza experienţei anterioare este limitată.

Proiectul de Politică Guvernamentală pentru Sprijinirea Integrării în Societate a Membrilor Comunităţii Rome 2000 din Republica Cehă incorporează necesitatea revizuirii şi a reactualizării anuale. Astfel, se oferă posibilitatea de revizuire şi amendare periodică pentru a se putea integra experienţa acumulată pe parcursul implementării; deşi calitatea reactualizărilor a suferit, într-o oarecare măsură, de pe urma informaţiilor sărace sau incomplete primite din partea ministerelor implicate şi de pe urma capacităţii insuficiente de colectare şi compilare a acestora, ideea de a defini monitorizarea ca parte integrantă a implementării este una salutară. Şi în Slovacia rapoartele anuale sunt în mare măsură descriptive; nu există mecanisme pentru evaluarea eficienţei activităţilor desfăşurate în mod curent. În Lituania nu există o prezentare generală a stadiului implementării măsurilor din cadrul Programului de Integrare pentru Romi; de fapt, există o oarecare confuzie în ceea ce priveşte măsura în care diverse iniţiative de îmbunătăţire a situaţiei romilor se încadrează în Program.

2.5. Finanţare UE pentru sprijinirea implementării

Sprijinul acordat de UE a jucat un rol cheie nu doar în adoptarea programelor de protecţie şi integrare a minorităţilor, ci şi în implementarea acestora. În unele cazuri, cum ar fi Bulgaria, Lituania şi România, implementarea a depins în mare măsură de finanţarea internaţională; finanţarea de la guvern a fost minimă. Estonia, Ungaria, Letonia şi Slovacia au beneficiat şi ele de finanţare semnificativă din partea UE sau din alte surse internaţionale, dar au şi contribuit cu fonduri guvernamentale proprii semnificative la programarea implementării.

În Bulgaria, UE a recomandat adoptarea Programului Cadru şi a făcut observaţii asupra implementării în rapoartele sale periodice. Totuşi, finanţarea UE pentru proiecte destinate romilor nu a urmărit în mod constant strategiile articulate de Program, iar observaţiilor din rapoartele periodice le-au lipsit pe alocuri accentele şi concreteţea care ar fi putut încuraja o mai bună conformare obiectivelor Programului. În România, UE şi-a arătat aprobarea pentru abordarea descentralizată prevăzută de Strategia Guvernului prin alocarea de fonduri în special iniţiativelor locale şi proiectelor pilot care încurajau parteneriate între instituţiile locale şi grupurile de romi. În Republica Cehă şi în Slovacia, deşi finanţarea UE a sprijinit implementarea în multe dintre domeniile pe care Guvernele le-au identificat ca fiind prioritare, s-au alocat prea puţine fonduri rezolvării problemei grave a şomajului. Finanţarea UE ar trebui să sprijine obiectivele pe care Guvernele statelor candidate le-au desemnat ca prioritare.

Înainte de adoptarea Programului de Integrare al Guvernului Estoniei în 2000, UE a alocat fonduri pentru realizarea obiectivelor programului timp de mai mulţi ani. Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Programului de Integrare, finanţarea din Fondul Phare s-a concentrat în principal asupra învăţării limbii estoniene. Raportul Periodic din 2001 observă însă că trebuie acordate atenţia şi resursele cuvenite tuturor elementelor specificate în programul de integrare, vizându-se probabil sfera juridică şi politică, domenii cărora li s-a acordat până acum mai puţină atenţie. Având în vedere faptul că aproape trei pătrimi din fondurile alocate Programului pentru 2000, inclusiv fonduri Phare, au fost alocate măsurilor referitoare la învăţarea limbii, priorităţile de finanţare ale UE trebuie să sublinieze măsurile de creştere a ratei de naturalizare, sprijinirii mass mediei minorităţilor şi altor obiective non-lingvistice.

În Republica Cehă şi în Slovacia, numărul ONG-urilor romilor între organizaţiile angajate în implementarea proiectelor Phare a fost deosebit de mic; aceeaşi problemă s-a ridicat şi în alte ţări, inclusiv în cazul ONG-urilor minorităţilor din Estonia. Acest fapt poate fi şi consecinţa procedurilor foarte complicate de aprobare şi raportare. Pe de altă parte, grupurile cele mai mici şi mai locale par să aibă cea mai profundă viziune cu privire la soluţiile cele mai bune de îmbunătăţire a situaţiei de romilor la nivelul de bază.

UE şi alţi finanţatori internaţionali trebuie să asigure un proces de selecţie care să identifice acele propuneri care demonstrează o legătură strânsă cu beneficiarii proiectelor şi o reală înţelegere a nevoilor acestora, precum şi implicarea comunităţilor locale în formularea şi rezolvarea problemelor. Programele UE trebuie să îşi revizuiască procedurile de aprobare şi acordare a fondurilor în sensul simplificării şi transparenţei; de asemenea, este necesar ca lansarea ofertei de fonduri să fie însoţită de instruire şi asistenţă pentru potenţialii solicitanţi în ţările de origine ale acestora. Oferirea unei astfel de asistenţe ar putea să devină din ce în ce mai importantă pe măsură ce creşte nivelul de finanţare UE pentru statele din Europa Centrală şi din Ţările Baltice.

2.6. Participarea minorităţilor

Participarea minorităţilor la elaborarea, implementarea şi evaluarea programelor de care urmează să beneficieze a fost solicitată de numeroase organizaţii internaţionale [28] , inclusiv UE. Participarea minorităţilor este importantă nu doar în sine, ci pentru asigurarea eficienţei programelor. Programele care integrează perspectiva şi sensibilitatea minorităţilor faţă de propriile nevoi şi interese au mai multe şanse de a fi acceptate de societatea minoritară. Proiectele care implică în mod activ minorităţile în elaborarea, implementarea şi evaluarea lor au mai multe şanse de a fi acceptate de societatea minoritară şi de a facilita integrarea decât măsurile alternative, cum ar fi distribuirea de asistenţă de caritate sau asistenţă socială.

Concepţia conform căreia romii abuzează în mod deliberat de sistemul de ajutor social este larg răspândită în regiunile care doresc aderarea. Programele care plasează romii în poziţii de conducere, management şi de decizie sunt de mare importanţă în contracararea concepţiei populare greşite că romii „preferă să rămână la nivelul ajutorului social“; „nu doresc să îşi îmbunătăţească situaţia“; „nu sunt interesaţi de educaţie“; „preferă să locuiască împreună“, concepţii care justifică o întreagă gamă de atitudini şi politici discriminatorii.

În mai multe ţări, iniţiativele de a îmbunătăţi şansele de ocupare a forţei de muncă pentru romi sunt grupate în jurul unor proiecte de lucrări publice. Proiectele de lucrări publice constituie principala sursă de ocupare a forţei de muncă pentru romi sponsorizată de guvern în Slovenia. Cu toate că o astfel de ofertă de muncă nu oferă un venit constant şi nici oportunitatea de dezvoltare a unor competenţe ce pot fi valorificate pe piaţa muncii, cererea pentru astfel de posturi continuă să fie mai mare decât oferta. Programe de lucrări publice au fost implementate şi în Republica Cehă şi Slovacia, dar este discutabilă eficacitatea acestora ca măsură de rezolvare a şomajului pe termen lung. Având în vedere că majoritatea presupun munca fizică, ele tind să se adreseze în mod exclusiv bărbaţilor; există foarte puţine proiecte care să permită creşterea capacităţii de integrare a forţei de muncă a femeilor.

Puţine proiecte implementate în cadrul programelor de integrare din Estonia şi Letonia vizează inegalitatea în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă; iniţiativele din aceste zone se concentrează în general asupra dimensiunii lingvistice. Creşterea competenţei lingvistice a muncitorilor urmăreşte să promoveze o mai mare flexibilitate şi mobilitate a muncii şi să sporească şansele de ocupare a forţei de muncă.

În Letonia, Oficiul de stat pentru ocuparea forţei de muncă menţionează competenţa lingvistică adecvată ca cerinţă la angajare; acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul unor posturi din sectorul privat. În Slovenia, proiectele derulate care au prevăzut consultarea populaţiei rome s-au bucurat de mai mult succes şi au fost mai durabile decât cele elaborate doar de autorităţile locale, care s-au concentrat mai mult pe nevoile municipalităţii decât pe cele ale grupului ţintă, comunitatea romilor.

Proiectele care se concentrează prea puţin asupra grupului ţintă oferă, evident, mai puţine beneficii şi eşuează în încercarea de a încuraja desprinderea pe termen lung de sfera asistenţei sociale sau de alte forme de ajutor acordat de stat. Evaluarea unui proiect implementat sub egida Fondului UE Parteneri pentru Romi în România a constatat că există mari diferenţe în înţelegerea obiectivelor proiectului de către oficialii locali pe de o parte şi partenerii romi pe de alta. Romii au înţeles proiectul ca pe o sursă de asistenţă directă acordată participanţilor, în timp ce reprezentanţii municipalităţii au dat prioritate intereselor municipalităţii, văzând în activitatea de pregătire un obiectiv secundar. Ca urmare, participanţii romi au fost nemulţumiţi de rolul pe care l-au avut, iar evaluarea oficială a proiectului a concluzionat că nivelul de participare a romilor ar fi trebuit să fie mai ridicat [29] .

În Ungaria, s-a acordat prea puţină atenţie contribuţiei minorităţii la elaborarea programului guvernamental. Totuşi, direcţiile pentru strategia de continuare a programului pun un accent mai mare pe participarea activă a romilor, pe încurajarea independenţei şi pe creşterea rolului viitor al organizaţiilor pentru romi în procesul de integrare europeană. În conformitate cu aceste priorităţi, în vara anului 2002 a fost înfiinţat un nou organism consultativ, direct subordonat Primului-ministru; acesta va include în majoritate reprezentanţi ai romilor atât din sfera politică, cât şi din cea a societăţii civile.

Programul de integrare din Estonia a inclus prea puţine contribuţii din partea organizaţiilor minorităţilor în faza de elaborare şi a înregistrat o participare prea slabă a acestora la implementare (cu toate că s-au înregistrat unele progrese în acest sens). Ca urmare, persistă o deosebire foarte clară între modul de înţelegere a obiectivelor şi a priorităţilor procesului de integrare din partea minorităţii, respectiv a majorităţii, situaţie care trebuie rezolvată pentru a se obţine rezultate mulţumitoare pentru ambele părţi implicate. Evaluările – chiar dacă periodice, cuprinzătoare şi accesibile publicului larg – acordă prea puţină atenţie modului în care comunitatea vorbitoare de limba rusă percepe neajunsurile programului.
În Letonia, deşi programul de integrare se bazează pe un document cadru care a fost dezbătut larg şi revizuit în consecinţă, inclusiv de către consultanţi din partea minorităţilor, participarea directă a minorităţilor ca autoare a documentului a fost scăzută. Acelaşi nivel scăzut de participare s-a înregistrat şi în ceea ce priveşte implementarea, deşi s-au făcut recent eforturi de a implica în mai mare măsură ONG-urile şi societatea civilă minoritară. Dezvoltarea mişcărilor politice şi ale societăţii civile în cadrul comunităţilor de romi şi ale altor minorităţi promite să se transforme într-un lobby din ce în ce mai puternic pentru apărarea intereselor minoritare; în acest fel se poate asigura că Guvernul îşi va respecta angajamentele asumate cu referire la problemele romilor – atât ca minoritate, cât şi ca membri ai societăţii largi. După cum afirma un lider rom din Bulgaria, „avem un document, Progamul Cadru, care demonstrează că ne putem uni eforturile pentru o cauză comună“. Rămâne ca romii şi reprezentanţii altor minorităţi să îşi unească forţele pentru a determina o mai eficientă implementare a programelor deja articulate destinate protecţiei minorităţilor.

2.7. Reprezentarea minorităţilor

Deseori, atunci când Guvernele au solicitat contribuţia minorităţilor, au recurs la reprezentanţi oficiali. Această abordare ridică unele dificultăţi. În primul rând, desemnarea sau alegerea unui reprezentant unic (sau a unui organism reprezentativ) neagă diversitatea populaţiilor minoritare. În al doilea rând, se perpetuează în acest fel dependenţa. Organismele reprezentative depind de guvern în ceea ce priveşte sprijinul politic şi bugetar şi tind, în consecinţă, să adopte o atitudine prea puţin critică. În fine, admiţând doar accesul unor anumiţi reprezentanţi şi excluzându-i pe alţii se ajunge la situaţia de competiţie şi neîncredere reciprocă în cadrul comunităţilor minoritare.

În unele state candidate există mecanisme destinate asigurării participării minorităţilor la nivel parlamentar sau local. Aceste măsuri constituie un mijloc foarte important de a asigura participarea minorităţilor, dar în alte state politica guvernamentală tinde să distorsioneze sau chiar să asimileze acest proces, fapt ce are influenţe negative asupra eficienţei implementării programului.

În Ungaria există un sistem de auto-guvernare a minorităţilor, stabilit prin Legea Minorităţilor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local. Acest sistem a dat naştere unor tensiuni interne în cadrul grupurilor rome deoarece tendinţa Guvernului a fost aceea de a se baza pe autoguvernarea romă naţională ca unic reprezentant „oficial“ al romilor la scară naţională. Guvernul a negociat în principal cu acest organism în pregătirea deciziilor legate de populaţia romă, deşi alte organizaţii au exprimat puncte de vedere şi opinii diferite. Colaborarea exclusivă cu o singură organizaţie, care este ea însăşi dependentă de Guvern din perspectiva finanţării şi a sprijinului, determină riscul ca acea organizaţie să poată fi uşor manipulată. În acelaşi timp, o organizaţie care nu este capabilă de a contribui cu recomandări substanţiale sau critice de teama pierderii sprijinului guvernamental îşi va pierde curând legitimitatea în ochii comunităţii minoritare. Legea Minorităţilor trebuie revizuită în sensul introducerii de amendamente care să încurajeze o mai diversă reprezentare în organismele consultative naţionale.

În România, Partida Romilor Social Democrată (PSDR) deţine unicul loc parlamentar în virtutea prevederilor care asigură reprezentarea minorităţilor în cazul în care acestea nu reuşesc să treacă de pragul electoral minim. În mare măsură din cauză că Guvernul s-a consultat exclusiv cu PSDR, organizaţia a ajuns să fie acceptată ca unic reprezentant al romilor la toate nivelurile, până şi în ceea ce priveşte aplicarea procedurilor de recrutare pentru angajarea în posturi de funcţionari publici, unde candidaţii PSDR sunt pur şi simplu acceptaţi, ignorându-se procedurile administrative standard. În opinia unor activişti romi, faptul că Guvernul s-a bazat exclusiv pe o singură organizaţie politică reprezentantă a întregului spectru de organizaţii politice şi civile ale romilor a dus la fragmentarea ONG-urilor comunităţii rome.

În Letonia, lipsa de transparenţă în procesul de selectare a ONG-urilor reprezentative (inclusiv a ONG-urilor minorităţilor) în Consiliul care supraveghează activitatea Fondului de Integrare în Societate a fost aspru criticată de către reprezentanţii minorităţilor. Guvernele trebuie să colaboreze cu comunităţile minoritare la elaborarea unor mecanisme mai complexe care să asigure participarea minorităţilor la viaţa publică, care să ofere posibilitatea de implicare a unui cât mai mare număr de grupuri reprezentante a cât mai multor interese ale minorităţilor. Acolo unde sunt menţinute instituţii unice ca parteneri oficiali de negociere în scopul facilitării comunicării dintre Guvern şi comunităţile minoritare, este necesară găsirea unor mecanisme alternative care să încurajeze angajarea acestor instituţii într-un dialog larg cu alte organizaţii ale minorităţilor. Din nou, atât Guvernele cât şi comunităţile minoritare au doar de câştigat de pe urma creşterii participării minorităţilor la definitivarea politicilor, la identificarea celor mai bune soluţii şi la modificarea sau eliminarea proiectelor neperformante.

2.8. Sprijinul public

Politicile percepute ca fiind adoptate, în mare măsură, pentru a satisface cerinţele UE, indiferent dacă acestea au fost sau nu adoptate de bună voie şi cu bune intenţii, nu reflectă în mod necesar o schimbare majoră a opiniei publice: într-adevăr, recomandările UE de îmbunătăţire a situaţiei minorităţilor au determinat deseori resentimente în rândul populaţiei majoritare şi al politicienilor, care le-au interpretat ca amestec extern nedorit şi neautorizat. Se consideră că pentru implementarea oricărui program politic la scară mare este necesar un sprijin public larg, dar ritmul accelerat al procesului de aderare a însemnat că sprijinul public pentru politici guvernamentale a trebuit să se constituie în timp scurt sub semnul imperativelor aderării.

Măsurile adoptate pentru a răspunde cerinţelor economice pot fi mai uşor justificate de către liderii politici în baza avantajelor economice pe care aderarea se presupune că le va aduce. Totuşi, în cazul beneficiilor şi avantajelor pe care societatea în general le poate avea de pe urma îmbunătăţirii situaţiei minorităţilor discursul nu a reuşit să fie la fel de persuasiv. Într-adevăr, opoziţia faţă de implementarea unor măsuri pozitive pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor sau pentru promovarea integrării acestora a reprezentat principalul obstacol în calea implementării eficiente a acestor măsuri. De exemplu, în Slovenia, un oficial local a declarat că, în mod deliberat, politicienii nu acordă prioritate programelor pentru romi ştiind că o astfel de atitudine ar declanşa reacţii negative din partea populaţiei non-rome [30] ; observaţii similare au fost făcute şi în Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Lituania, Polonia, România şi Slovacia.

Dacă alocarea unor sume substanţiale programelor adresate îmbunătăţirii situaţiei grupurilor minoritare – cu precădere în perioade de austeritate economică, sau atunci când grupul minoritar în discuţie se bucură de prea puţină stimă din partea majorităţii – se face fără ca aceasta să fie însoţită de eforturi corespunzătoare de construire a toleranţei şi înţelegerii la nivelul întregii populaţii, ea va declanşa, în mod inevitabil, o puternică opoziţie, care va ameninţa să compromită succesul eforturilor întreprinse.

Opoziţia faţă de adoptarea şi implementarea programelor de protecţie a minorităţilor s-a înregistrat nu doar în rândul publicului larg, ci şi la nivelul oficialilor. De exemplu, oficiali bulgari s-au întrebat de ce tocmai romii au fost identificaţi pentru un astfel de program când există şi alte grupuri minoritare dezavantajate [31] , iar Ministerul Educaţiei şi-a exprimat de curând rezervele faţă de integrarea prea rapidă a romilor în şcoli, pe motiv că o astfel de măsură ar putea determina o recrudescenţă a sentimentelor negative faţă de populaţia minoritară şi ar putea „duce chiar la excluderea pe mai departe a romilor care trăiesc în cartiere separate“ [32] .

În fiecare dintre statele candidate analizate, nivelul de conştientizare a publicului larg cu privire la programele guvernamentale adresate romilor este scăzut. Puţine programe conţin prevederi legate de conştientizarea populaţiei ţintă sau a societăţii ca întreg; cele care conţin astfel de prevederi au făcut prea puţin pentru a le implementa.

De exemplu, programul pentru anul 2000 din Republica Cehă subliniază importanţa dezbaterii publice, dar nu specifică fondurile, resursele umane şi activităţile necesare lansării unei atare campanii de promovare a programului. Biroul responsabil de coordonarea implementării programului nu are personal de relaţii cu publicul, iar eforturile de a mediatiza programul nu au fost sistematice [33] .

În cadrul Programului estonian de integrare s-au făcut eforturi promoţionale apreciabile, iar monitorizarea periodică a opiniei publice exprimate în mass media se constituie ca o componentă importantă a programului. Aceste măsuri au fost doar parţial încununate de succes în încercarea de a construi o viziune unitară; în continuare majoritatea şi minoritatea etalează concepţii diferite în ceea ce priveşte obiectivele integrării şi stabilirea priorităţilor. În absenţa informării adecvate a publicului larg, oficiali lipsiţi de scrupule pot prezenta o imagine falsă a costurilor programelor pentru minorităţi, urmând raţiuni de ordin politic. În Ungaria s-a constatat că unii oficiali publici au exagerat cheltuielile făcute în beneficiul romilor fără a menţiona că măsurile luate au avut ca scop asigurarea şanselor egale la nivelul întregii societăţi ungare [34] . O astfel de abordare poate accentua resentimente existente şi poate conduce la slăbirea încrederii şi a iniţiativei în cadrul comunităţilor de romi.

Iniţiativele de creştere a participării minorităţilor în cadrul organizaţiilor mass media sunt deosebit de importante pentru a determina în rândul publicului larg o percepţie mai pozitivă asupra comunităţilor minoritare. În Ungaria iniţiativele non-guvernamentale de promovare a participării romilor la mass media şi de asigurare a accesului lor la mass media s-au bucurat de succes. Centrul de Presă al Romilor difuzează ştiri şi alte reportaje care sunt publicate în presa de mare tiraj. De asemenea, acest centru a oferit cursuri de pregătire tinerilor romi, în colaborare cu Centrul de Jurnalism Independent, care a sprijinit şi înfiinţarea unei agenţii similare la Bucureşti.

În întreaga regiune, lipsa unei voinţe politice autentice de a elabora şi aplica politici eficiente în problema minorităţilor poate fi pusă pe seama absenţei simpatiei şi sprijinului din partea opiniei publice pentru valorile politice comune şi principiile ce stau la baza extinderii – şi astfel, poate, pe seama eforturilor insuficiente depuse de UE pentru a sublinia importanţa acestor valori şi principii. Structurile UE şi Guvernele statelor candidate trebuie să găsească şi să exprime argumente mai convingătoare pentru ideea că protecţia minorităţilor este o componentă fundamentală a valorilor comune ale UE.

3. MONITORIZAREA PROTECŢIEI MINORITĂŢILOR ÎN STATELE MEMBRE UE – SITUAŢIA MUSULMANILOR ŞI A ROMILOR

Mai mult decât oricând, modelul european se bazează pe valori universale: libertate, democraţie, respect pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi pentru statul de drept. În cea mai mare parte, aceste idealuri au fost în linii mari realizate. Totuşi, mai trebuie luptat încă, chiar şi în cadrul vechilor democraţii, pentru realizarea lor deplină [35] .

Volumul II al rapoartelor EUMAP se concentrează asupra situaţiei grupurilor minoritare vulnerabile în fiecare dintre cele cinci state membre UE [36] . Aceste rapoarte prezintă unele dintre problemele constatate în statele candidate; romii din Germania şi Spania sunt confruntaţi cu prejudecăţile, excluderea şi discriminarea în aceleaşi zone, care includ ocuparea forţei de muncă, educaţia, locuinţele, accesul la bunuri şi servicii publice şi sistemul penal, precum şi bariere în calea beneficierii pe deplin de drepturile minorităţilor. Mai mult, spre deosebire de statele candidate, Germania nu a adoptat un program guvernamental special pentru a rezolva aceste probleme [37]

De asemenea, rapoartele EUMAP asupra statelor membre constată şi unele probleme deosebite. Apariţia unor mari comunităţi musulmane în Franţa, Italia şi Marea Britanie, cu tradiţii şi valori diferite – precum şi manifestând dorinţa de a participa pe deplin la viaţa publică – pune la încercare principiile pe care se bazează sistemul european de protecţie a minorităţilor, care tinde să privească comunităţile minoritare mai degrabă în termeni de rasă şi etnie decât de religie.

3.1. Atitudini ale opiniei publice

Deşi există o mare diversitate în cadrul populaţiilor sinti şi roma în Germania şi roma/gitanos [38] în Spania, acestea sunt considerate ca un singur grup de către societatea majoritară. În mod similar, deşi „comunitatea musulmană“ este de fapt alcătuită din diferite comunităţi naţionale, etnice şi lingvistice, musulmanii sunt priviţi deseori ca un grup monolitic [39] . De fapt, comunităţile musulmane separate împărtăşesc anumite valori şi interese şi se identifică din ce în ce mai mult ca grup pentru a se putea opune tratamentului discriminator şi pentru a revendica anumite drepturi ale minorităţilor. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul comunităţilor rome. Faptul că aceste comunităţi adoptă o astfel de atitudine nu trebuie să submineze eforturile oficiale de încurajare a înţelegerii şi a aprecierii diversităţii lor interne.

Atât romii, cât şi musulmanii sunt deseori percepuţi ca străini în ţările în care trăiesc [40] – chiar şi atunci când locuiesc acolo ca cetăţeni de generaţii întregi, sau chiar de secole, cum este cazul romilor din Germania şi Spania. Ca urmare, politicile faţă de minorităţi sunt uneori combinate cu cele de combatere a xenofobiei sau oferă asistenţă socială imigranţilor sau străinilor. În Germania, de exemplu, problemele legate de discriminare sau de violenţă împotriva minorităţilor [41] sunt rezolvate de „Comisia pentru Problemele Străinilor“; nu există un organism specializat care să deţină competenţe în rezolvarea problemelor de discriminare sau violenţă împotriva cetăţenilor ce aparţin minorităţilor sau în promovarea identităţii minoritare la nivel federal [42] .

Deşi majoritatea musulmanilor care trăiesc în Franţa sunt cetăţeni francezi, segmente ale opiniei publice continuă să considere musulmanii maghrebieni – spre deosebire de imigranţii din alte ţări, cum ar fi Italia, Spania şi Portugalia – drept imigranţi chiar şi după scurgerea a patru generaţii. Poate din cauza faptului că musulmanii sunt foarte vizibili, italienii tind să asocieze în mare măsură imigraţia cu Islamul, chiar dacă de fapt majoritatea imigranţilor nu sunt musulmani [43] . În Marea Britanie s-a recunoscut în mod oficial existenţa manifestărilor de discriminare împotriva comunităţilor musulmane după publicarea în 1997 a unui raport al Comisiei pentru Problemele Musulmanilor Britanici şi Islamofobie [44] . Totuşi, comunitatea musulmană afirmă că Guvernul a fost foarte lent în a trece de la admiterea existenţei problemei la luarea de iniţiative politice şi măsuri legislative, pretinzând că Guvernul este „aprig la vorbe, dar încet la fapte“ [45] .

Atât romii, cât şi musulmanii se confruntă cu prejudecăţile societăţii majoritare. Percepţia comună despre comunitatea romilor din Germania şi Spania este negativă şi larg răspândită. Un sondaj efectuat în 1992 arată că 64 la sută dintre germani au o părere defavorabilă despre romi, un procentaj mai mare decât pentru orice alt grup rasial, etnic sau religios [46] , iar un studiu din 2002 denotă persistenţa prejudecăţilor [47] . În Spania, romii/gitanos sunt consideraţi recalcitranţi la integrare, iar relaţiile acestora cu restul populaţiei spaniole sunt marcate de segregare în toate domeniile vieţii – o „coexistenţă lipsită de comuniune“.

Un raport recent al EUMC arată că reprezentările din mass media ale Islamului sunt deseori „bazate pe simplificări stereotipe“ şi îl portretizează ca religie şi ideologie „complet străină şi alternativă la secularitatea luminată a vestului“ [48] . Liderii musulmani din Franţa, Italia şi Marea Britanie afirmă că mass media de largă audienţă tinde să se bazeze pe aceleaşi surse de informare (se susţine că aceste surse sunt deseori radicale sau extremiste şi nu sunt considerate reprezentative în interiorul comunităţilor musulmane) şi nu prezintă o paletă largă de păreri, contribuind astfel la stereotipizarea publică a musulmanilor ca ameninţare la adresa valorilor şi culturii societăţilor în care aceştia trăiesc. [49] Conform unei organizaţii musulmane franceze: „Media s-a folosit de orice incident… pentru a alimenta islamofobia şi pentru a demonstra că Islamul este incompatibil cu republica“ [50] .

Asemenea practici în mass media contribuie la creşterea islamofobiei şi poate avea ca rezultat nedorit şi nefericit întărirea identităţii musulmane în jurul unui sentiment comun de vulnerabilitate şi de excludere din societatea majoritară. Oficialilor publici le revine o responsabilitate specială în condamnarea atitudinilor discriminatorii şi în combaterea prejudecăţilor. Totuşi, deşi mulţi dintre ei s-au ridicat la înălţimea acestor responsabilităţi, alţii au făcut ei înşişi afirmaţii care alimentează intoleranţa şi subminează valorile fundamentale ale UE. Organismele de monitorizare a drepturilor omului ale UE trebuie să îşi asume rolul de „câine de pază“, monitorizând discursul oficial şi rapoartele de presă din perspectiva încurajării discursului responsabil din partea oficialilor publici, a condamnării neechivoce a declaraţiilor rasiste şi a exprimării dezaprobării oficiale acolo unde este cazul. În prezent continuă să se manifesteatitudini şi percepţii negative faţă de musulmani şi romi, influenţând modul de implementare a legislaţiei şi de funcţionare a instituţiilor.

3.2. Protecţia împotriva discriminării

Nu toate statele membre ale UE şi-au aliniat legislaţiile la standardele UE în privinţa non-discriminării, aşa cum este ea definită în Directiva referitoare la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică şi la Directiva referitoare la ocuparea forţei de muncă. Mai mult, constatarea situaţiei musulmanilor care trăiesc în Europa demonstrează că chiar şi aceste standarde sunt insuficient de cuprinzătoare; discriminarea pe motiv de apartenenţă religioasă este acoperită doar în Directiva referitoare la ocuparea forţei de muncă. Nici Germania, nici Spania nu au adoptat legislaţii anti-discriminare cuprinzătoare [51] .

În ambele ţări se fac în prezent eforturi pentru a alinia legislaţia internă la Directiva referitoare la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică, dar se înaintează foarte greu. Chiar şi în acele state care au adoptat deja legislaţie anti-discriminare există încă serioase lacune. De exemplu, legislaţia anti-discriminare franceză recunoaşte şi sancţionează discriminarea din motive religioase, dar nu dă o definiţie clară discriminării indirecte; citând un expert, dacă s-ar proceda astfel ar însemna că „ar trebui să se facă referire la categorii [speciale] ale populaţiei (ceea ce este interzis de Constituţia franceză)“ [52] .

Situaţia musulmanilor arată că nici însuşi sistemul UE nu este comprehensiv. Cadrul legislativ şi instituţional al Marii Britanii de garantare a protecţiei împotriva discriminării rasiale şi etnice se conformează în mare măsură Directivei UE referitoare la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică, totuşi se pare că nu oferă protecţie adecvată cetăţenilor musulmani. Deşi unele comunităţi religioase au dobândit protecţie împotriva discriminării subliniind măsura în care şi ei se constituie ca grupuri etnice (adică bangladeshieni şi pakistanezi), de această opţiune nu pot beneficia musulmanii originari din ţările în care musulmanii nu reprezintă majoritatea populaţiei. În afara Irlandei de Nord, organismele guvernamentale de promovare a tratamentului egal funcţionează în limitele cadrului legislativ existent pentru rezolvarea inegalităţii rasiale şi etnice; ele nu acordă atenţie specială musulmanilor sau altor grupuri religioase non-etnice.

Mai mult, legislaţia este doar un prim pas. Chiar şi în statele cu legislaţie anti-discriminare relativ cuprinzătoare, cum ar fi Italia şi Franţa, publicul larg este prea puţin conştient de posibilitatea de a recurge la lege, astfel încât foarte puţine cazuri au ajuns în instanţă; gradul de cunoaştere a prevederilor legale pare să fie foarte scăzut la imigranţi şi în cadrul altor comunităţi vulnerabile [53] . Autorităţile publice din aceste ţări au făcut eforturi pentru a încuraja o implementare mai eficientă a legislaţiei anti-discriminare. De exemplu, instanţele franceze au căutat să înlesnească admiterea în instanţă a cazurilor de discriminare admiţând dovezi strânse prin „testare“ [54] . În Italia şi Spania există proceduri mai simple de acţionare în instanţă pentru cazuri de discriminare.

În Marea Britanie, legislaţia anti-discriminare este complementată de obligaţia organismelor publice de a încuraja egalitatea şanselor pentru diversele grupuri etnice şi rasiale prin elaborarea unor politici în acest sens. Pentru a asigura acces non-discriminatoriu musulmanilor la serviciile publice, această obligaţie trebuie să se extindă pentru a acoperi credinţele religioase [55] . După cum a recunoscut chiar Guvernul Marii Britanii, „autorităţile locale moderne sunt acelea care se află în contact cu oamenii pe care îi deservesc, care au o structură deschisă de luare a deciziilor şi prestează servicii în funcţie de nevoile utilizatorilor şi nu de cele ale prestatorilor“ [56] .

Forurile pan-europene trebuie organizate în aşa fel încât să încurajeze elaborarea unei înţelegeri şi interpretări de bază comune a formei pe care trebuie să o aibă legislaţia anti-discriminare, atât în teorie cât şi în practică, în măsura în care diferitele tradiţii politice şi juridice o permite. Articolul 13 al Tratatului asupra Uniunii Europene conţine prevederi pentru protecţia împotriva discriminării din motive de religie sau credinţă precum şi de rasă sau origine etnică [57] . Acest articol deschide drumul pentru viitoare iniţiative care să lărgească Directiva referitoare la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică sau pentru elaborarea de noi directive care să acopere domeniile religiei şi limbii. UE şi-ar putea întări cadrul anti-discriminare prin încurajarea statelor membre să semneze Protocolul 12 al ECHR, care conţine o interzicere autonomă a discriminării, printre care cea determinată de apartenenţa religioasă, şi prin aderarea la ECHR [58] .

Mai mult, statele membre, prin UE, trebuie să îmbrăţişeze formal şi să acţioneze în virtutea principiului că interzicerea discriminării trebuie acompaniată de măsuri pozitive. Oficialilor statelor trebuie să li se ceară să găsească căi de a garanta că serviciile publice sunt accesibile tuturor în mod egal, cu referire specială la grupurile minoritare vulnerabile; este necesară crearea de oportunităţi pentru schimbul de informaţii între statele membre pe această temă pentru a se evidenţia practicile cele mai bune. Până când statele vor fi capabile să adopte legislaţii comprehensive, este necesar ca ele să elaboreze direcţii sau coduri de practici pentru a oferi oficialilor publici o bază de prevenire a discriminării în prestarea de servicii de stat.

3.2.1. Lipsa datelor

Prezenţa discriminării împotriva grupurilor minoritare este greu de stabilit în multe state membre UE din cauza lipsei datelor statistice sau a altor informaţii relevante în acest sens. În statele candidate, lipsa acestor date este justificată de prevederile referitoare la intimitate şi la protecţia datelor personale. În acelaşi timp, absenţa informaţiilor suficiente reprezintă un obstacol clar în calea formulării de politici eficiente de non-discriminare.

De exemplu, nu există date statistice suficient de relevante la scară naţională în nici legătură cu situaţia romilor în Spania sau Germania, nici cu cea a musulmanilor din Franţa sau Italia; organismele specializate în probleme de drepturi ale omului au îndemnat autorităţile să elimine această lacună [59] . Astfel, CERD a subliniat faptul că lipsa de date socio-economice oficiale asupra populaţiei roma/gitano din Spania poate afecta eficienţa politicilor îndreptate spre îmbunătăţirea situaţiei acestora [60] . Directiva referitoare la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică recomandă şi utilizarea de dovezi statistice în stabilirea cazurilor de discriminare.

Guvernul Spaniei şi cel al Germaniei susţin că normele legale de culegere de date etnice delicate fac imposibilă culegerea sistematică a datelor. De fapt, legislaţia spaniolă nu interzice colectarea de date foarte personale în cazul în care respondenţii sunt informaţi adecvat şi dacă nu se încalcă prevederile referitoare la prelucrarea datelor culese [61] . Curtea Constituţională Federală Germană a afirmat că astfel de date pot fi culese dacă se poate asigura confidenţialitatea acestora [62] . Guvernul a afirmat, în altă parte, că culegerea de date etnice asupra situaţiei populaţiei sinti şi roma nu este practică deoarece „poate fi realizată doar cu investiţii nejustificate de timp şi efort“ [63] .

Mai mult, în unele cazuri astfel de date au fost deja culese în mod selectiv. De exemplu, conform Agenţiei Spaniole de Protecţie a Datelor, în 2000 erau înregistrate legal 85 de baze de date publice şi 60 private care conţineau informaţii legate de rasa/etnia subiecţilor [64] , iar legile de elaborare a statisticilor pentru scopuri ale comunităţii conţin puţine (sau deloc) restricţii în ceea ce priveşte culegerea de date referitoare la rasă sau etnie [65] . Aceste date sunt folosite pentru elaborarea de politici în beneficiul „popoarelor recunoscute ale Spaniei“. Astfel, lipsa de date statistice referitoare la romi/gitanos pare să se datoreze mai degrabă lipsei de voinţă politică decât obstacolelor juridice şi constituie un impediment serios în elaborarea de politici publice pentru rezolvarea problemelor de discriminare şi excludere cu care se confruntă societatea.

În mod ironic, unele state au folosit lipsa de date etnice relevante pentru a contracara criticile la adresa modului în care oferă protecţie grupurilor minoritare împotriva discriminării şi a violenţei. De exemplu, Germania a respins afirmaţiile conform cărora copiii romi sunt disproporţionat reprezentaţi în „şcoli speciale“, afirmând că „nu există dovezi statistice care să sprijine ideea că acest grup participă la educaţie în proporţie mai redusă… [deşi] unele landuri au raportat că în cazuri izolate copiii sinti şi roma au un nivel foarte ridicat de reprezentare în şcoli generale de recuperare“ [sublinierile ne aparţin]“ [66] .

Italia a obiectat la concluziile ECRI că numărul de manifestări rasiste din Italia este mai mare decât cel al procedurilor penale aduse în instanţe, motivând că această concluzie „nu este suficient de bine susţinută cu elemente factuale sau date statistice“ [67] , deşi astfel de date nu sunt disponibile în mod oficial.

În Marea Britanie, statisticile etnice cuprinzătoare s-au dovedit un instrument valoros în elaborarea de politici diferenţiate pentru a îmbunătăţi calitatea serviciilor publice oferite grupurilor rasiale şi etnice minoritare. Aceste statistici au arătat că în domeniul educaţiei, al ocrotirii sănătăţii, al protecţiei sociale, al locuinţelor, al serviciilor publice, al ocupării forţei de muncă şi al justiţiei penale comunităţile pakistaneză şi bangladeshiană (în majoritate musulmane) sunt profund dezavantajate, private şi discriminate în comparaţie cu alte comunităţi etnice minoritare. Pe această bază şi pe baza rapoartelor asupra discriminării întocmite de reprezentanţi musulmani, se justifică desfăşurarea de studii suplimentare şi culegerea de date statistice referitoare la comunităţile religioase din Marea Britanie şi din alte state membre.

Având în vedere că deciziile asupra modului de categorizare a populaţiei reflectă decizii politice asupra modelelor care trebuie alese şi asupra grupurilor care necesită protecţie, lansarea unor astfel de iniţiative de cercetare ar însemna un puternic semnal că statele membre îşi respectă angajamentele luate cu privire la protecţia comunităţilor musulmane, alături de comunităţile minoritare rasiale şi etnice. Informaţiile statistice oferă o bază solidă pentru evaluarea situaţiei grupurilor minoritare şi pentru elaborarea de politici publice eficiente pentru rezolvarea dezavantajelor pe care le au înainte ca acestea să ducă la alienare, nemulţumiri şi chiar conflict.

UE trebuie să asigure resurse pentru identificarea, în strânsă colaborare cu reprezentanţii minorităţilor, unor metodologii acceptabile pentru desfăşurarea cercetării, asigurând în acelaşi timp respectarea intimităţii şi protecţia datelor personale; de asemenea, este necesar ca UE să încurajeze statele membre să utilizeze aceste metodologii în vederea întreprinderii unei cercetări a situaţiei populaţiilor minoritare vulnerabile mai cuprinzătoare decât cea care se întreprinde în prezent.

3.2.2. Discriminarea romilor

În ciuda lipsei aproape totale a datelor demne de încredere, rapoartele EUMAP conţin multe dovezi incidentale care arată că în Germania şi Spania comunităţile de romi se confruntă cu dezavantaje serioase în multe domenii; pe baza acestor dovezi se poate asigura o cercetare analitică şi statistică mai cuprinzătoare.

Ca şi omologii lor din Europa Centrală şi de Est, comunităţile de romi se confruntă cu dezavantaje în ceea ce priveşte accesul egal la educaţie. Aceste dezavantaje provin, în parte, din sfera condiţiilor de viaţă precare şi a sărăciei, dar şi marginalizarea accentuată şi discriminarea joacă un rol important. În Germania, un număr disproporţionat de copii sinti şi roma sunt plasaţi în „şcoli speciale“ pentru copii cu handicap mintal sau retardaţi, indiferent de capacitatea lor intelectuală; absolvenţii acestor şcoli au puţine şanse de a-şi continua studiile sau de a obţine locuri de muncă avantajoase. Deşi rata de înscriere în sistemul de învăţământ pentru copiii romi din Spania a crescut din 1980, numărul ridicat al celor care părăsesc şcoala şi absenteismul continuă să constituie probleme grave şi puţini copii romi/gitano reuşesc să absolve învăţământul superior. Şcolile publice spaniole sunt din ce în ce mai mult „ghetoizate“ şi s-au raportat dificultăţi de acces în grădiniţe şi în unele şcoli.

Atât Guvernul Germaniei, cât şi cel al Spaniei au recunoscut că este necesară rezolvarea problemei inegalităţii în ceea ce priveşte accesul la educaţie. Guvernul spaniol a elaborat programe de educaţie „compensatorii“ pentru a oferi asistenţă suplimentară copiilor romi/gitano. Totuşi, liderii romi sunt îngrijoraţi că aceste iniţiative ar putea duce la întărirea segregaţiei în educaţie şi nu ar face prea mult pentru rezolvarea situaţiei curente. Mai mult, lipsa de coordonare centralizată a dus la implementarea inegală a prevederilor de la o comunitate autonomă la alta.

Guvernul german a avansat ideea „şcolilor promoţionale“ ca mijloc de egalizare a oportunităţilor pentru copiii sinti şi romi. În opinia liderilor sinti şi roma, multe dintre aceste „şcoli promoţionale“ le sunt impuse în mod arbitrar copiilor sinti şi roma, iar unele autorităţi şcolare afirmă că „şcolile promoţionale“ sunt doar „o etichetă nouă pentru o problemă veche“ [68] . Unele landuri germane oferă sprijin iniţiativelor venite din partea ONG-urilor şi îndreptate în direcţia eliminării dezavantajelor pe care copiii sinti şi roma le au în ceea ce priveşte accesul la educaţie. Nu a existat însă o evaluare sistematică a eficienţei sau vreo constatare de „practici bune“ în legătură cu împărtăşirea experienţei sau cu schimbul de idei în acest sens şi nu s-a formulat nici o politică cuprinzătoare care să garanteze că iniţiativele de succes beneficiază de sprijin financiar susţinut.

Bariere serioase se ridică şi în calea ocupării legale a forţei de muncă pentru populaţia roma şi sinti. Pe lângă dezavantajele legate de nivelul relativ scăzut de educaţie şi perfecţionare, există şi puternice prejudecăţi în ceea ce priveşte angajarea şi tratamentul aplicat la locul de muncă populaţiei sinti şi roma. Multe familii rome combină angajarea oficială şi neoficială în posturi care sunt considerate indezirabile pentru restul populaţiei, cum ar fi vânzători ambulanţi, gunoieri sau muncitori sezonieri. Deşi nu au fost întreprinse studii asupra acestui subiect, lideri romi din Germania şi Spania, precum şi organizaţii active în domeniul drepturilor omului susţin că discriminarea romilor pe piaţa forţei de muncă este o realitate cotidiană. Birourile de ocupare a forţei de muncă din Spania refuză în mod deschis să angajeze persoane de etnie romă. Citând un reprezentant al unui program special de ocupare a forţei de muncă pentru romi, „în cinci cazuri din zece angajatorii îmi spun direct că nu doresc romi“ [69] . Nici în Germania şi nici în Spania nu există cazuri de discriminare aduse în instanţă şi există prea puţine decizii juridice în acest domeniu în oricare dintre aceste ţări.

Reacţiile guvernamentale la problemele legate de ocuparea forţei de muncă care afectează comunitatea romă din Spania s-au făcut în termeni de clişee şi generalizări asupra lipsei de aptitudini şi de atitudini culturale diferite faţă de muncă în cadrul comunităţilor roma/gitano; s-a acordat puţină atenţie rolului jucat de discriminarea rasială şi, în consecinţă, au existat puţine reacţii de strategie politică în sensul rezolvării discriminării. Încurajatoare este elaborarea programului „Acceder“, sprijinit de UE, care include pentru prima dată comunitatea romă ca grup ţintă al unui program operativ al Fondului Social European.

Autorităţile publice din unele state germane au făcut încercări de a reduce rata ridicată a şomajului în rândul populaţiei sinti şi roma prin diverse proiecte generatoare de locuri de muncă; totuşi, eficienţa acestor proiecte s-a dovedit limitată. Ca şi în domeniul educaţiei, nici aici nu s-au întreprins evaluări cuprinzătoare ale proiectelor de succes în crearea de noi locuri de muncă în vederea schimbului de experienţă sau a identificării practicilor pozitive. Astfel de evaluări ar fi putut contribui la elaborarea unor măsuri politice mai sistematice de ameliorare a dezavantajelor cu care se confruntă populaţia sinti şi roma pe piaţa muncii.

Majoritatea romilor trăiesc în locuinţe sub-standard, deseori în zone (Spania) sau aşezări (în Germania) separate, plasate la periferia centrelor urbane, cu infrastructură minimă şi în condiţii care de multe ori ridică serioase probleme de sănătate. Discriminarea în ceea ce priveşte accesul la locuinţe publice şi private, precum şi la alte bunuri şi servicii a fost raportată atât în Germania cât şi în Spania. Anunţurile de închirieri de apartamente care specifică „exclus străini“, „exclus arabi“, „exclus gitano“ sau „exclus persoane din Europa de Est“ sunt larg răspândite în centrul Madridului şi în alte oraşe mari din Spania, iar sondaje recente indică persistenţa atitudinii favorabile segregării: multe persoane non-rome afirmă că „romii trebuie să locuiască separat“, „nu trebuie să li se aloce locuinţe în cartierele noastre“ sau „ar trebui expulzaţi din ţară“ [70] . Într-un sondaj din 1994, aproximativ 68 la sută dintre germani au afirmat că nu doresc să aibă vecini sinti şi romi [71] .

Guvernul german a recunoscut nevoia şi a confirmat intenţia de a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale populaţiei sinti şi roma şi de a promova integrarea acestora în societate, iar unele landuri au iniţiat cu succes proiecte de re-locare [72] . Reprezentanţi ai populaţiei roma şi sinti din Germania subliniază că cele mai reuşite proiecte sunt cele care îi implică în procesul de luare a deciziilor şi care reclamă integrarea proiectelor ad hoc într-o politică guvernamentală mai largă şi mai cuprinzătoare destinată rezolvării răspânditei probleme a segregării.

În Spania s-au făcut încercări, în anii 80 şi 90, de a eradica segregarea prin strămutarea populaţiei roma/gitano din cartierele separate în locuinţe „de tranziţie“, ceea ce a însemnat clădiri (deseori sub-standard), aflate de multe ori la periferia centrelor urbane, ca etapă intermediară în integrarea deplină în cartiere mixte. Pe termen scurt, deşi această iniţiativă a făcut prea puţin pentru a rezolva marginalizarea şi segregarea, transferul a mii de familii din mahalale în apartamente cu apă curentă, electricitate şi instalaţii sanitare este, incontestabil, un progres. Totuşi, transferul nu a fost conceput şi nu a fost implementat ca parte a unei iniţiative politice pe termen lung şi nu a existat un organism central de coordonare a implementării.

Deşi în acest fel s-a garantat autorităţilor locale o mare flexibilitate şi o largă libertate de elaborare a politicilor în concordanţă cu situaţia concretă – uneori au fost elaborate politici de integrare foarte eficiente – a existat foarte puţin schimb de experienţă între comunităţi în privinţa experienţelor pozitive şi negative şi nu s-a făcut o evaluare coordonată. Soluţii care au fost iniţial improvizate ca paleative pentru situaţii de criză ameninţă să devină permanente: în august 2002, mii de romi trăiau în locuinţe de tranziţie, fără a avea nici cea mai vagă idee când urma să se încheie această perioadă de tranziţie. Ca şi liderii sinti sau roma din Germania, liderii romi din Spania susţin că eşecul de a îmbunătăţi semnificativ situaţia locuinţelor este rezultatul direct al eşecului autorităţilor statului de a le asigura participarea activă în programul de elaborare şi implementare. Mai mult, a existat tendinţa de a muta responsabilitatea de rezolvare a problemei locuinţelor în sarcina ONG-urilor cărora le lipseşte – mai ales din cauza absenţei unei politici de stat cuprinzătoare – autoritatea şi expertiza necesară pentru a aborda probleme la o asemenea scară în mod sistematic sau eficient.

Nu există statistici naţionale sau studii asupra situaţiei sănătăţii în comunităţile rome nici în Germania, nici în Spania. Totuşi, datele culese la nivel regional sau local în Spania, precum şi numeroase dovezi incidentale din ambele ţări sugerează faptul că romii au o durată de viaţă scurtă, prezintă o mai mare incidenţă a îmbolnăvirilor, iar accesul lor la serviciile medicale se face mai greu decât în cazul populaţiei majoritare [73] . Atât în Germania cât şi în Spania, romii declară că personalul medical este deseori insensibil faţă de atitudinile şi tradiţiile lor culturale distincte, fapt care îi determină să apeleze prea puţin la serviciile de medicină preventivă şi să recurgă mai mult la serviciile de urgenţă; în Germania, neîncrederea în instituţiile medicale a fost transmisă ca o moştenire, din cauza amintirilor triste ale perioadei naziste, când populaţia sinti şi roma era supusă experimentelor medicale.

Consecinţa directă a lipsei aproape complete de informaţii în acest domeniu este aceea că nu există programe sau politici guvernamentale speciale, în nici una dintre aceste ţări, care să rezolve serioasa problemă a sănătăţii cu care se confruntă comunităţile rome. Ca o primă măsură, ar trebui să se întreprindă o încercare sistematică de combatere a suspiciunii şi neîncrederii faţă de serviciile medicale, atitudine care stăruie de mult timp în cadrul comunităţilor rome. Proiectele de introducere a mediatorilor sanitari, implementate în câteva state din Europa Centrală şi de Est, inclusiv în România, pot constitui un bun exemplu de urmat. În Spania, sprijinul acordat de stat pentru programele medicale ce se adresează romilor se concentrează asupra SIDA, a abuzului de substanţe sau a dereglărilor mentale – alegere pe care liderii romi au criticat-o ca fiind inoportună şi făcută în virtutea prejudecăţilor.

Cea mai deranjantă manifestare de discriminare este, desigur, violenţa de motivaţie rasială, fenomen aflat în creştere atât în Germania cât şi în Spania. Efectele acestui tip de violenţă sunt exacerbate de afirmaţiile discriminatorii răspândite şi persistente în sistemul penal, incluzând aici rele tratamente şi hărţuire din partea forţelor de aplicare a legii. În ciuda seriozităţii acestor afirmaţii, făcute de mai multe organizaţii internaţionale de monitorizare cu privire la ambele state, legislaţia germană nu prevede pedepse sporite pentru crimele comise din motive rasiale, sau sentinţe mai aspre pentru crimele cu motivaţie rasială comise de către oficialii însărcinaţi cu aplicarea legii. Mai mult, acordarea de sprijin juridic se bazează pe şansele de obţinere a victoriei. Deşi Codul Penal spaniol interzice incitarea la discriminare de motivaţie rasială, aceste prevederi se aplică foarte rar.

3.2.3. Discriminarea musulmanilor

După cum se menţiona anterior, este deseori dificilă stabilirea gradului de discriminare împotriva musulmanilor deoarece s-au strâns puţine date care să fi luat ca indicator religia. Totuşi, experienţa musulmanilor din Marea Britanie constituie un exemplu util: mulţi musulmani britanici au ajuns aici ca muncitori imigranţi cu multe generaţii în urmă. Conştientizarea existenţei discriminării religioase şi a nevoii de politici care să rezolve problema a apărut abia după câteva decenii şi după compilarea de statistici etnice şi rasiale extinse care indică niveluri ridicate ale dezavantajelor cu care se confruntă comunităţile de musulmani de origine bangladeshiană sau pakistaneză. Colectarea de date diferenţiate despre situaţia comunităţilor musulmane în Marea Britanie, precum şi în alte ţări membre UE permite legiuitorilor din acele ţări să elaboreze politici eficiente în ambele sensuri înainte ca problemele să apară. S-au observat anumite modele de segregare a copiilor musulmani în ceea ce priveşte educaţia în unele oraşe din Marea Britanie, situaţie care, se crede, a constituit factorul cheie în serioasele tulburări din Bradford, Burnley şi Oldham în vara anului 2001 [74] .

Comisia Europeană împotriva Rasismului şi a Intoleranţei (ECRI) şi-a exprimat îngrijorarea şi cu privire la separarea copiilor străini sau a copiilor imigranţilor în clase, cartiere şi şcoli speciale în Franţa [75] . Există încă puţini copii imigranţi în sistemul de educaţie din Italia, dar deja apar semne ale unei frecvenţe şi ale unei performanţe şcolare mai scăzute decât media, precum şi rate mai ridicate ale abandonului şcolar, fenomene pe care Guvernul încearcă să le rezolve prin angajarea de „mediatori culturali şi lingvistici“ care să îi sprijine şi să îi asiste pe profesorii care lucrează cu un număr mare de elevi străini [76] . „Mediatorul lingvistic“ este, de regulă, o persoană adultă de aceeaşi naţionalitate cu elevii străini, căreia îi revine sarcina de a-i ajuta pe elevi să se adapteze la cerinţele şcolare şi de a facilita relaţia dintre şcoală şi familie. „Mediatorii culturali“ asistă profesorul care predă la clase finanţate de stat pentru deprinderea cititului şi a scrisul şi la clase de integrare pentru străinii adulţi [77] .

Lipsesc însă date care să ateste situaţia specială a copiilor musulmani în Franţa sau Italia. În lumina statisticilor etnice din Marea Britanie, care indică o performanţă şcolară mai redusă pentru copiii din comunităţile bangladeshiene sau pakistaneze la toate nivelurile învăţământului, strângerea de astfel de date ar putea să fie defavorabilă procesului de elaborare a unei politici educaţionale eficiente. Şi musulmanii britanici şi francezi raportează tratament incorect ca rezultat al politicilor şi practicilor educaţionale care sunt insuficient de sensibile faţă de civilizaţia şi cultura lor [78] . În Franţa, de exemplu, una dintre sarcinile de bază ale învăţământului din instituţiile publice este aceea de a cultiva valorile Republicii, inclusiv laïcité (secularism). Această situaţie a dus la crearea unei tensiuni atunci când elevii musulmani şi-au afirmat dreptul de a purta văluri, relevând astfel dificultăţile inerente în echilibrarea cerinţelor impuse de laïcité şi de alte valori republicane – care corespund în mare parte cu valorile majorităţii – pe fundalul cultural al musulmanilor; dificultăţi similare apar ori de câte ori asumpţiile culturale ale unui grup minoritar diferă de cele ale majorităţii.

Cercetări întreprinse de Ministerul de Interne Britanic arată că, în comparaţie cu alte comunităţi de alte credinţe, musulmanii raportează cele mai multe cazuri de discriminare în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă [79] . Mai mult, statisticile etnice arată că se înregistrează rate mai scăzute de activitate economică şi ocupare a forţei de muncă şi rate mai ridicate de şomaj în rândul musulmanilor pakistanezi şi bangladeshieni decât în rândul oricăror altor grupuri minoritare [80] . Cu toate că în Franţa nu există statistici detaliate cu privire la discriminarea împotriva unui anumit grup etnic sau religios, agenţiile de angajare temporară a forţei de muncă raportează că se primesc solicitări explicite de la angajatori în sensul evitării muncitorilor musulmani şi de fapt musulmanii din Franţa raportează cele mai multe cazuri de discriminare la locul de muncă, deşi rareori se înaintează reclamaţii în justiţie. Nu există date care să ateste faptul că musulmanii sunt în mod special mai dezavantajaţi faţă de alţi imigranţi din Italia, care, în marea lor majoritate, lucrează fie în posturi necalificate, sezoniere sau ilegale, care oferă de cele mai multe ori insuficientă protecţie socială.

Directiva UE privind ocuparea forţei de muncă cere statelor membre să interzică în mod special şi explicit discriminarea directă şi indirectă de motivaţie religioasă la angajarea forţei de muncă. În consecinţă, se cere angajatorilor să monitorizeze deciziile de recrutare luate în funcţie de apartenenţa religioasă pentru a se asigura că nu există politici, practici, prevederi sau criterii care să aibă efectul neintenţionat de dezavantajare a musulmanilor sau a altor angajaţi de altă credinţă. Directiva mai cere aplicarea de măsuri pentru a asigura implementarea eficientă prin diseminarea informaţiei, dialog social şi dialog cu organizaţiile non-guvernamentale [81] ; legislaţia va trebui suplimentată cu instrucţiuni practice de informare a candidaţilor, a angajatorilor şi a publicului larg în legătură cu drepturile şi responsabilităţile pe care le au.

Imigranţii în general par să fie supuşi discriminării larg răspândite în ceea ce priveşte accesul la locuinţe, fie ele de stat sau private, precum şi accesul la alte bunuri şi servicii. Statistici culese în Marea Britanie luând ca criteriu etnia arată că cele mai dezavantajate sunt comunităţile de musulmani pakistanezi şi bangladeshieni. Deşi s-a studiat prea puţin situaţia particulară a musulmanilor, unele studii întreprinse în Franţa arată că discriminarea rasială sau etnică este practicată în mod curent în procedura de selectare a solicitanţilor de locuinţe, mai ales de locuinţe subvenţionate din fonduri publice [82] , dar şi pe piaţa locuinţelor private. Atât în Franţa, cât şi în Italia s-au semnalat cazuri în care funcţionarii publici au făcut uz de criterii discriminatorii în evaluarea solicitanţilor de locuinţe de stat, defavorizându-i pe străini [83] .

În Italia această practică a fost denunţată în justiţie şi s-a dat câştig de cauză reclamantului în cel puţin un caz, dar membrii comunităţilor de imigranţi sunt mult mai puţin conştienţi de existenţa prevederilor legale care asigură imigranţilor dreptul la locuinţe din fondul de stat decât sunt italienii sau cetăţenii din statele membre UE [84] . Mai mult, locuinţele disponibile sunt de calitate inferioară [85] .

Multe grupuri de musulmani din Marea Britanie se plâng în mod insistent de lipsa de solicitudine a funcţionarilor publici, de refuzul acestora de a le lua în considerare nevoile. Lipsa informaţiilor sau a statisticilor legate de această experienţă a musulmanilor reprezintă un obstacol real în elaborarea politicilor şi asigurarea serviciilor adecvate comunităţilor de musulmani britanici, francezi şi italieni.

Există puţine studii legate de tratamentul special aplicat pacienţilor musulmani în cadrul sistemului francez de sănătate, inclusiv în spitale, deşi există date incidentale care sugerează că în general musulmanii se confruntă cu lipsa de înţelegere şi respect pentru practicile lor culturale şi religioase şi pentru cerinţele pe care le formulează atunci când apelează la serviciile medicale. Au fost documentate inegalităţi în ceea ce priveşte ocrotirea sănătăţii între diferite grupuri minoritare, care atestă faptul că prestatorii de servicii medicale nu deservesc comunităţile musulmane sau nu le satisfac nevoile [86] ; trei pătrimi dintre organizaţiile musulmane au raportat, în cadrul unui studiu întreprins de Ministerul de Interne, că sunt supuşi unui tratament incorect de către personalul de asistenţă socială şi de practicile din birourile de asistenţă socială [87] .

Dată fiind tendinţa populaţiei din statele membre de a asocia musulmanii cu elementele „străine“ din societăţile lor şi de a considera Islamul monolitic (vezi mai sus), evenimentele din 11 septembrie 2001 au determinat o mai accentuată asociere a Islamului cu terorismul şi fundamentalismul. S-a înregistrat o intensificare a atitudinilor de hărţuire şi violenţă îndreptată împotriva musulmanilor şi a celor percepuţi ca musulmani după 11 septembrie 2001 în multe ţări ale UE, inclusiv în Italia şi Marea Britanie [88] . Dacă în Franţa numărul actelor rasiste a scăzut în general în 2001, [89] multe dintre cele înregistrate au fost legate de data de 11 septembrie 2001. Conform unor lideri musulmani din Marea Britanie şi din Franţa, în cadrul comunităţilor musulmane este din ce în ce mai puternică convingerea că musulmanii sunt opriţi, interogaţi şi cercetaţi nu în baza dovezilor şi a suspiciunii motivate, ci în baza faptului că „arată a musulmani“.

Studii întreprinse asupra sistemului penal din Marea Britanie evidenţiază diferenţe legate de sentinţele pronunţate pentru persoanele albe şi cele de culoare [90] . Există semnale care atestă prezenţa inegalităţilor în sistemul juridic francez. De exemplu, deşi nu au fost culese date sistematice şi este imposibil de izolat motivaţia religioasă, se pare că există un model de discriminare în ceea ce priveşte stabilirea sentinţelor, în sensul că cei a căror origine etnică (sau presupusă origine etnică) nu este franceză primesc sentinţe mai grele pentru crime similare [91] . Instituţiile însărcinate cu aplicarea legii trebuie să acţioneze în sensul întăririi relaţiilor cu comunităţile musulmane pentru a diminua neîncrederea şi suspiciunea; o astfel de atitudine ar avea şi binefăcătorul efect secundar de a oferi poliţiei sprijin în combaterea criminalităţii şi în culegerea de informaţii.

Ca reacţie la violenţa declanşată după 11 septembrie, Marea Britanie a adoptat măsuri legislative pentru a incrimina violenţa de motivaţie religioasă ca delict separat [92] , iar motivaţia rasială sau religioasă ca circumstanţe agravante pentru orice delict [93] . În Franţa şi Italia există date care atestă că se înregistrează cazuri de violenţă împotriva comunităţilor de arabi, musulmani şi imigranţi; este însă dificil de izolat motivaţia religioasă a acestora [94] . În Franţa violenţa rasială are deseori o clară dimensiune religioasă: lăcaşurile de cult (cum ar fi moscheile şi sinagogile) sunt deseori ţinta atacurilor, aruncărilor cu pietre şi a distrugerii parţiale sau totale. Se impune în toate statele membre organizarea unor cursuri de perfecţionare a factorilor de răspundere din domeniul aplicării legii în sensul elaborării de politici de abordare a problemelor ce apar pe fondul crimelor datorate urii „religioase“ şi de monitorizare a implementării şi aplicării acestora.

3.3. Drepturile minorităţilor

3.3.1. Recunoaşterea

Multe state membre au adoptat definiţii restrictive noţiunii de „minoritate”, stabilind o ierarhie a protecţiei acordate diferitelor grupuri. În Italia, de exemplu, o serie de drepturi ale minorităţilor sunt garantate grupurilor minoritare tradiţionale, cum ar fi francezii, germanii şi slovenii. Atât musulmanii, cât şi romii – probabil două dintre cele mai vulnerabile grupuri din ţară – sunt excluşi [95] . Romii/gitanos nu sunt recunoscuţi ca pueblo (parte integrantă a poporului spaniol), motiv pentru care nu sunt trataţi la fel cu celelalte grupuri minoritare în diverse sfere ale vieţii economice, politice şi sociale. În Germania, populaţia sinti/roma este cunoscută ca grup minoritar, împreună cu danezii, frizienii şi sârbii, în timp ce musulmanii nu sunt recunoscuţi ca atare. În Marea Britanie guvernul a adoptat o definiţie inclusivă a minorităţii naţionale [96] , care însă exclude musulmanii şi membrii altor comunităţi religioase de la accesul la drepturile minorităţilor. Conceptul de minoritate nu este văzut la fel de relevant în Franţa; existenţa minorităţilor este văzută ca o ameninţare la adresa modelului republican, care aspiră să garanteze tratament egal tuturor. Deşi reprezentanţii musulmanilor francezi nu au atacat acest model, se constată un deplin consens în rândul acestora cu privire la faptul că musulmanii sunt trataţi altfel decât alte minorităţi religioase [97] .

Având în vedere faptul că UE este un organism care promovează în mod explicit respectul şi protecţia pentru minorităţi vis-à-vis de terţe ţări şi că a stabilit îndeplinirea acestei condiţii ca cerinţă faţă de noii membri, necesitatea unei consecvenţe interne cere UE să acorde mai multă atenţie elaborării unei definiţii comune pentru termenul de minoritate în contextul UE şi să îndemne statele membre să elaboreze un cadru legislativ şi politici în conformitate cu această definiţie. Definiţia trebuie periodic revizuită şi evaluată pentru a putea reflecta schimbările intervenite şi pentru a putea face loc noilor grupuri minoritare apărute.

3.3.2. Cetăţenia

Majoritatea musulmanilor din Marea Britanie sunt cetăţeni britanici, mulţi dintre ei aflându-se la a doua sau a treia generaţie din acest punct de vedere. În schimb, un mare număr de musulmani care trăiesc în Franţa au primit cetăţenia doar în decursul ultimului deceniu sau sunt încă non-cetăţeni; musulmanii din Italia nu au obţinut cetăţenia. Atât „noilor minorităţi” cât şi non-cetăţenilor le este refuzat accesul la regimul drepturilor minorităţilor. Non-cetăţenii sunt în mod particular vulnerabili din mai multe puncte de vedere: sunt înclinaţi să accepte munci ilegale, lipsite de regulamente şi protecţie; deseori sunt separaţi în cartiere sau zone cu locuinţe ieftine şi mizere; se confruntă cu discriminarea şi violenţa; şi, în absenţa unui statut legal, prea puţin conştienţi de drepturile pe care le au, multora le este teamă să apeleze la autorităţile însărcinate cu aplicarea legii sau la alţi oficiali publici. Drepturile şi obligaţiile non-cetăţenilor cad, în general, sub incidenţa unui regim juridic diferit (cu alte cuvinte în afara regimurilor de protecţie a minorităţilor), problemă a cărei examinare nu face obiectul prezentelor rapoarte [98] .

Se recunoaşte însă că drepturile fundamentale ale omului şi protecţia trebuie acordate tuturor, indiferent de statutul lor în raport cu cetăţenia. Unele state, cum ar fi Italia, au reacţionat faţă de prezenţa numărului mare de non-cetăţeni adoptând o legislaţie specială, care subliniază faptul că protecţia împotriva discriminării şi a violenţei este inclusă în aceste drepturi, şi măsuri de protecţie fundamentale [99] . Devine din ce în ce mai clar că imigranţii musulmani (inclusiv „muncitorii temporari”, azilanţii şi muncitorii migratori) au venit în Europa pentru a se stabili aici şi că economiile europene depind din ce în ce mai mult de forţa de muncă imigrantă.

Diferenţele de cultură, religie, limbă şi valori pe care le prezintă au început deja să transforme chipul şi caracterul multor state membre UE, cum ar fi Italia şi Spania, care, până de curând, fuseseră relativ omogene. Majoritatea statelor membre acceptă ideea că cetăţenia este o etapă cheie în procesul de integrare şi iau măsuri de facilitare a naturalizării muncitorilor imigranţi şi a familiilor acestora. Un mare număr de musulmani francezi au obţinut cetăţenia în ultimul deceniu şi se aşteaptă un fenomen similar în Italia. Deoarece numărul de cetăţeni musulmani este în creştere, se impune reconsiderarea drepturilor minorităţilor din perspectiva tradiţiilor acestora în domeniul educaţiei, al limbii, al mass mediei şi, mai ales, al participării la viaţa politică. Transformarea statelor membre UE în societăţi multiculturale şi multireligioase ridică noi probleme regimului juridic actual de protecţie a minorităţilor. Integrarea trebuie să fie un proces cu dublu sens, necesitând nu doar adaptarea noilor grupuri la contextul cultural şi social european, ci şi garantarea aplicării de tratament egal şi protecţie egală împotriva discriminării, precum şi a respectului pentru identităţile lor distincte. Creşterea gradului de complexitate a politicilor integraţioniste ar putea aduce beneficii pentru alte grupuri marginalizate, cum ar fi populaţia sinti şi roma, ale căror cultură, limbă şi istorie au fost subestimate şi lăsate deoparte timp de secole [100] .

Deşi este clar că este de competenţa statului să decidă care grupuri vor fi recunoscute şi când, UE trebuie să încurajeze statele membre să adopte definiţii mai largi şi mai cuprinzătoare ale conceptului de „minoritate”, extinzând în acest fel drepturile minorităţilor şi asupra grupurilor netradiţionale. De asemenea, este necesară articularea unui standard minim de tratament egal pentru cei care nu se regăsesc în limitele definiţiei adoptate. Statele membre trebuie să întreprindă măsuri şi în direcţia facilitării accesului la cetăţenie pentru non-cetăţeni.

3.3.3. Probleme de drepturi ale minorităţilor pentru romi

Comunităţile de romi din Germania şi Spania au beneficiat de foarte puţin sprijin din partea statului în vederea protejării şi promovării identităţii lor culturale şi lingvistice distincte; în unele domenii, practici ale statului au determinat chiar o descurajare a promovării drepturilor minorităţilor pentru romi. Mai ales în comparaţie cu tratamentul generos acordat altor grupuri minoritare, tratamentul mai puţin favorabil aplicat romilor constituie în sine o formă de discriminare. De exemplu, deşi limbile multor altor grupuri minoritare sunt recunoscute şi pot fi folosite în mare măsură în sfera publică, caló, limba romilor spanioli, nu este recunoscută legal nicăieri în Spania şi nu este recunoscută nici de stat ca limbă protejată în baza Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare (CRML) [101] . Deşi foarte puţini romi/gitano au limba maternă caló, aceasta joacă un rol deosebit de important ca factor de unificare etnică; în contextul politic, recunoaşterea limbii este esenţială pentru recunoaşterea identităţii minorităţii, care reprezintă cheia în recunoaşterea drepturilor politice ale unui grup [102] . Astfel, supravieţuirea limbii caló este de mare importanţă pentru comunitatea romilor, iar liderii romi au solicitat în repetate rânduri sprijinul Guvernului pentru promovarea studiului şi utilizării ei [103] . Cu precădere în lumina persecuţiilor istorice la care a fost supusă comunitatea romă din cauza folosirii limbii caló, între altele, [104] ar trebui ca statul să recunoască nedreptăţile făcute în trecut prin sprijinirea acestor cereri.

Până în august 2002, Hesse rămâne singurul stat german care a acceptat toate cele 35 de puncte reclamate de implementarea Secţiunii III a CRML, cu toate că limba romani „este vorbită în majoritatea landurilor din Republica Federală a Germaniei” [105] . În ceea ce priveşte dreptul de a folosi limba romanes în relaţia cu funcţionarii publici, Guvernul a afirmat că de vreme ce persoanele sinti şi roma „cresc ca vorbitori bilingvi de romani şi de limba germană şi au, de regulă, o bună competenţă în ambele, nu s-a constatat o cerinţă reală de a folosi limba romani în relaţia cu funcţionarii publici” [106] . Lideri sinti şi roma şi-au exprimat îngrijorarea faţă de lipsa de protecţie efectivă acordată limbii romanes [107] .

Atât în Germania, cât şi în Spania abordarea dominantă a educaţiei pentru romi este ideea educaţiei compensatorii sau a celei desfăşurate în clase „promoţionale” (vezi subcapitolul 3.1.2) [108] ; în acest cadru, identitatea şi cultura romilor este deseori percepută de către profesori ca o problemă ce trebuie depăşită mai degrabă decât ca un avantaj care trebuie cultivat. Deşi asociaţiile profesorilor spanioli şi ONG-uri ale romilor au solicitat în mod repetat includerea unor cursuri speciale de istorie şi cultură a grupurilor etnice spaniole pe de o parte, şi de comunicare şi predare interculturală în planurile de învăţământ pentru profesori, psihologi, magistraţi şi asistenţi sociali pe de altă parte, aceste recomandări nu au fost adoptate. Informaţii de acest gen au fost publicate şi difuzate într-un număr de state germane, dar liderii sinti şi roma susţin că programa şcolară nu prevede încă informaţii adecvate legate de istoria şi cultura lor, sau despre victimizarea lor în timpul Holocaustului. Competenţa în ceea ce priveşte problemele culturale şi educaţionale o au statele germane individuale. Cu excepţia Hamburgului, nici un stat german nu prevede învăţământ în limba romanes în sistemul public de educaţie din cauză că o astfel de educaţie „nu este dorită de către părinţii sinti germani“ [109] .

Guvernul a mai afirmat că majoritatea populaţiei sinti şi roma [110] se opune elaborării unei forme scrise a limbii romanes şi respinge învăţarea şi predarea acesteia de către persoane din afară. [111] Oricum, această afirmaţie nu se bazează pe o consultare largă a opiniei comunităţilor sinti şi roma pe cuprinsul Germaniei, ci pe opiniile exprimate de către organizaţiile recunoscute de Guvern ca reprezentante oficiale ale comunităţilor sinti şi roma [112] .

Atât în Germania, cât şi în Spania, romii sunt slab reprezentaţi atât în administraţia publică, cât şi în organismele guvernamentale de protecţie şi promovare a drepturilor minorităţilor. În ambele ţări comunităţi rome diverse sunt reprezentate oficial de către una sau mai multe organizaţii care sunt finanţate în cea mai mare parte de la Guvern. Deşi această abordare oferă Guvernului un interlocutor pregătit şi un partener de încredere în implementarea diverselor proiecte, ea nu tinde să promoveze dezvoltarea de opinii şi critici independente din partea populaţiei rome şi nu a făcut decât să alimenteze mai degrabă conflictul decât cooperarea între diferitele organizaţii ale romilor. [113]

În Spania această abordare a însemnat că principala politică naţională a statului de îmbunătăţire a situaţiei romilor a dobândit mai degrabă caracterul unui program social decât cel al unui plan strategic destinat să protejeze şi să promoveze drepturile şi identitatea minorităţii rome. Guvernele ar trebui să dezvolte mecanisme mai cuprinzătoare pentru a se asigura că populaţiei roma şi sinti i se acordă şanse egale cu cele ale altor minorităţi recunoscute, inclusiv dreptul de a-şi cultiva şi de a-şi studia limba. De asemenea, este necesar ca ele să perfecţioneze mecanismele prin care să le asigure şansa de a participa deplin la viaţa publică, inclusiv prin participare activă la elaborarea de politici şi de programe în propriul beneficiu şi în conducerea implementării şi a evaluării acelor politici şi programe.

3.3.4. Probleme legate de drepturile minorităţilor pentru musulmani

Prin definiţie, musulmanii sunt în mare parte excluşi când este vorba despre regimul de protecţie a minorităţilor din Franţa, Italia şi Marea Britanie (vezi subcapitolul 3.3.1). Majoritatea instituţiilor, chiar dacă neutre sau laice din punct de vedere formal, favorizează deseori implicit (şi uneori explicit) cultura şi religia majorităţii. De exemplu, Crăciunul şi Paştele sunt sărbători recunoscute oficial; în timpul unor ceremonii oficiale sunt utilizate simboluri şi ritualuri religioase; iar programele şcolare prevăd predarea de tradiţii şi istorie creştină (chiar şi în şcolile cu foarte puţini creştini) [114] . Totuşi, toate cele trei Guverne îmbrăţişează la modul formal multiculturalitatea şi diversitatea şi fac eforturi pentru a rezolva nevoile culturale şi religioase ale comunităţilor musulmane în contextul cadrului juridic şi instituţional existent.

Există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte relaţia celor trei state cu diversele credinţe. Biserica Angliei este biserica recunoscută a Angliei [115] şi în Italia există un Concordat care reglează relaţiile dintre Stat şi religia majorităţii (romano-catolicismul) [116] . Doar religiile reprezentate de o instituţie bisericească recunoscută oficial se pot bucura de anumite beneficii (cum ar fi scutirea de impozite pe clădiri religioase) în Franţa [117] şi Italia, determinând inegalităţi în ceea ce priveşte tratamentul aplicat diverselor forme de cult [118] ; în nici una dintre ţări musulmanii nu au reuşit să încheie un acord cu statul, astfel că exercitarea drepturilor religioase este practic limitată.

Pentru a rezolva aceste inegalităţi, autorităţile statului din Franţa şi Italia au încurajat musulmanii să îşi desemneze un reprezentant unic pentru a facilita negocierile în vederea încheierii unui acord cu statul. Procesul s-a dovedit însă a fi dificil. În Italia, de exemplu, se pare că desemnarea unei singure organizaţii ca „reprezentative” riscă să determine alienarea altora, iar statul a decis că este încă prea devreme pentru încheierea unui acord. În Franţa, câteva asociaţii ale musulmanilor au participat la consultări care au condus la elaborarea unui proiect de acord asupra unei metodologii de alegere a unui organism reprezentativ, dar alte grupuri nu au participat, iar unii lideri de asociaţii s-au simţit excluşi.

Până la negocierea unor astfel de acorduri, musulmanii care trăiesc în Franţa şi Italia nu se vor bucura de accesul garantat de lege la importante drepturi religioase. Deşi unele autorităţi locale au luat unele măsuri pentru a răspunde nevoilor comunităţilor musulmane, acestea se iau în mod discreţionar, iar uneori întâmpină opoziţie din partea electoratului propriu; atât în Franţa cât şi în Italia, comunităţile locale s-au opus deseori construirii de lăcaşuri de cult islamic. În multe privinţe, cadrele existente pentru abordarea problemelor comunităţilor minoritare religioase nu se potrivesc realităţilor şi nevoilor unor populaţii musulmane numeroase şi de mare diversitate. Acest lucru nu este surprinzător deoarece ele au fost elaborate la început în condiţii mult diferite decât cele la care ele se referă în prezent, ca reacţie la nevoile comunităţilor religioase indigene. Unii musulmani (şi non-musulmani) au criticat abordarea făcută de către stat ca fiind „post-colonială”, având mai degrabă intenţia de a controla comunităţile musulmane decât de a facilita implicarea lor activă. Este necesar ca statele să reexamineze cadrele care reglementează viaţa comunităţilor religioase pentru a determina în ce măsură acestea servesc interesele şi nevoile grupurilor minoritare religioase; acolo unde este cazul, aceste cadre trebuiesc amendate pentru a le face mai sensibile la realităţile curente.

Dată fiind diversitatea comunităţilor musulmane din Franţa, Italia şi Marea Britanie, rezultă că acestea nu au o singură „limbă minoritară”. De aceea, solicitările legate de folosirea unei limbi minoritare şi de educaţie într-o limbă minoritară nu sunt relevante pentru comunitatea musulmană ca întreg, deşi astfel de solicitări pot fi relevante pentru anumite grupuri lingvistice.

Deşi comunităţile musulmane din Franţa şi din Marea Britanie, mai ales, recunosc nevoia de a învăţa o limbă majoritară, ele acordă la fel de multă importanţă învăţării limbii arabe şi măsurii în care şcolile urmăresc să promoveze cunoaşterea Islamului şi a contribuţiei musulmanilor pe picior de egalitate cu alte credinţe. Musulmanii britanici au subliniat importanţa formării de profesori de şcoală cu cunoştinţe elementare despre Islam pentru a le da posibilitatea de a activa mai eficient în contexte multi-religioase. Recunoaşterea dimensiunii islamice a identităţii studenţilor musulmani şi cooperarea cu organisme ale comunităţii musulmane pot reprezenta factori importanţi în elaborarea de politici inovatoare care acţionează în sensul îmbunătăţirii standardelor în şcoli.

În prezent, majoritatea predării şi educaţiei religioase islamice de limbă arabă se face fie acasă, fie la moschee, după orele de şcoală. Având la dispoziţie puţin timp şi puţine resurse, moscheile se găsesc deseori în situaţia de a oferi doar cunoştinţe elementare de limbă arabă şi despre Islam. Din această cauză, generaţiilor tinere de musulmani le lipsesc ocaziile de a se angaja pe deplin în religia lor şi de a dobândi cunoştinţe corespunzătoare despre istoria şi tradiţiile Islamului. În absenţa unei educaţii şi a unei cunoaşteri adecvate, tinerii musulmani sunt insuficient de bine echipaţi pentru a se angaja în dezbateri şi dialog cu organizaţiile care dau interpretări diferite şi, poate, mai radicale Islamului.
Asigurarea unor ore de limba arabă în contextul limbilor moderne în şcoli de stat ar oferi copiilor şi părinţilor musulmani şansa de a-şi cultiva interesele şi aptitudinile şi de a integra cunoştinţele despre comunităţile şi culturile vorbitoare de limba arabă în planurile de învăţământ. Acolo unde se constată că există cerere, şcolile ar trebui să ia în considerare oferirea limbii arabe ca opţiune de limbă modernă, alături de celelalte limbi moderne europene.

După cum s-a menţionat şi anterior, tradiţiile şi istoria Islamului sunt prea puţin prezente în conştiinţa publicului larg, iar intoleranţa faţă de musulmani este o problemă reală, exacerbată de recurgerea la imagini stereotipe supersimplificate, apărute în mass media de largă audienţă. Reacţia musulmanilor la imaginile stereotipe din mass media este moderată; organismele care reglementează activitatea mass mediei pot furniza informaţii publice utile legate de mecanismele de înaintare a reclamaţiilor către comunităţile musulmane. Guvernele şi organismele mass media ar trebui să ia în considerare şi proiecte prin care să sprijine o participare mai activă a musulmanilor în cadrul organizaţiilor mass media, domeniu în care s-au înregistrat deja câteva succese, pentru a obţine un efort concertat în sensul promovării identităţii şi al exemplelor pozitive.

4. IMPORTANŢA MONITORIZĂRII ŞI A EVALUĂRII

Deşi doar puţini pot elabora politici, noi toţi suntem capabili să le criticăm. [119]

4.1. Monitorizarea desfăşurată de organizaţiile internaţionale

În dreptul internaţional este un principiu de bază acela că anumite drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului nu sunt derogabile şi au fost stabilite mecanisme de monitorizare pentru a garanta faptul că semnatarii tratatelor şi convenţiilor internaţionale referitoare la drepturile omului se conformează în practică acelor principii. În ultimul deceniu, UE a pus şi ea la temelia politicilor sale respectarea drepturilor omului; UE a inclus clauze referitoare la drepturile omului în cadrul acordurilor de asociere comercială cu alte state şi, desigur, a cerut statelor candidate, ca o condiţie a aderării, să demonstreze că respectă drepturile omului şi ale minorităţilor.

În acelaşi timp, multe state membre UE nu s-au arătat receptive faţă de criticile aduse sau faţă de monitorizarea desfăşurată de către organisme internaţionale, iar unele dintre ele au întârziat să raporteze organismelor internaţionale despre situaţia internă a drepturilor omului. În propria sa sferă, UE nu a acordat suficientă atenţie formulării suficient de clare a cerinţelor legate de respectarea drepturilor omului şi nu a instituit mecanisme solide pentru monitorizarea internă a statelor membre pentru a constata conformarea acestora la normele stabilite în acest sens [120] . Mecanismele de monitorizare existente sunt excesiv de dependente de cooperare între statele membre şi necesită sprijin şi întărire [121] .

Unele state membre au reacţionat defensiv la criticile emise de organisme internaţionale asupra respectării drepturilor omului. De exemplu, ca reacţie la criticile aduse la adresa sa în Raportul 2000 al Comisiei Europene de Monitorizare a Rasismului şi a Intoleranţei, Grecia a afirmat că: Textul abundă în generalizări şi concluzii, dar de cele mai multe ori lipsesc datele concrete care să le sprijine. În alte cazuri, astfel de concluzii se bazează pe incidente izolate, care sunt tratate inadecvat (şi incorect) ca normă şi nu ca o excepţie, chiar aberaţie, cum de fapt ele sunt. [122]

Guvernul german a afirmat că concluziile ECRI referitoare la probleme de rasism au fost „mult prea drastice şi nu reflectă situaţia reală din Germania” [123] şi au considerat „inadmisibilă” afirmaţia că măsurile de promovare a integrării au fost insuficiente. [124] Guvernul francez şi-a afirmat nemulţumirea în legătură cu atitudinea pe care ECRI a adoptat-o faţă de „modelul republican francez.... care este înrădăcinat în tradiţii juridice ce datează de două sute de ani” şi a respins ideea „oricărei "reconsiderări" a abordării egalitariste, pe care republica noastră se bazează” [125] .

Centrul Danez pentru Drepturile Omului a observat că criticile aduse de organismele internaţionale în legătură cu intensificarea rasismului şi a xenofobiei în Danemarca „au fost respinse fără drept de apel, aproape la unison, de către politicieni şi presă” şi că: Marea majoritate a politicienilor şi a presei nu au reflectat asupra mesajului, ci au ales să împuşte mesagerul – un grup de observatori străini. În loc să dezbată conţinutul, critica a fost respinsă ca fiind neştiinţifică şi neglijentă. S-a evitat în acest fel să se afirme dacă imaginea oferită în Raport despre atitudinea Danemarcei faţă de refugiaţi şi imigranţi reflectă sau nu realitatea societăţii daneze [126] .

Statele candidate la UE s-au dovedit la fel de sensibile faţă de criticile externe. Ca urmare a publicării Rapoartelor Periodice 2001 ale UE, fostul Prim-ministru Viktor Orbán a afirmat că Ungaria „trebuie să strângă din dinţi şi să sufere în timp ce alţii îi evaluează performanţele în rapoarte dacă doreşte să adere la UE. Noi nu scriem rapoarte de ţară şi de aceea nu ne este foarte clar de ce alţii doresc cu atâta pasiune să scrie rapoarte despre noi” [127] . UE ar trebui să clarifice statelor aspirante că evaluarea respectării drepturilor fundamentale ale omului şi ale minorităţilor va continua şi după aderare; cea mai bună cale de a transmite seriozitatea acestui mesaj este iniţierea de evaluări reale şi amănunţite asupra tuturor statelor membre.

Organismele internaţionale de monitorizare – inclusiv UE – ar trebui să se străduiască să ofere critici echilibrate şi bine documentate, în care Guvernele să îşi poată aduce contribuţia prin strângerea şi oferirea de informaţii cuprinzătoare asupra eforturilor lor de a se conforma obligaţiilor ce le revin în legătură cu drepturile omului. Reacţiile defensive adoptate la criticile aduse trădează o lipsă de angajare faţă de monitorizare ca instrument de auto-perfecţionare; ele denotă refuzul de a accepta că respectarea normelor în domeniul drepturilor omului nu este ceva ce statele obţin la un moment dat pentru totdeauna, ci ceva către care ele trebuie să tindă permanent. Cele 15 state membre actuale învestite cu autoritatea de a decide asupra viitoarelor dimensiuni şi forme a Uniunii Europene sunt responsabile să ofere un exemplu prin modul în care ştiu să accepte şi să valorifice în mod constructiv criticile aduse.

4.2. Monitorizarea guvernamentală

Aprecierea rolului şi importanţei monitorizării este indicată şi de măsura în care Guvernele se dovedesc dispuse să îşi autoevalueze performanţele. Monitorizarea oferă informaţii de importanţă majoră în sfera asigurării eficiente a bunurilor şi a serviciilor publice. În măsura în care ea oferă oficialilor publici informaţii despre modul în care serviciile nu ajung la anumite grupuri, monitorizarea poate fi considerată şi un important instrument de prevenire a conflictelor.

În ceea ce priveşte protecţia minorităţilor în particular, monitorizarea reprezintă cel mai bun mijloc pentru ofertanţii de servicii de a se asigura că politicile lor nu discriminează în mod indirect şi că oferă servicii egale tuturor. Fără monitorizare ar fi dificil de identificat căile indirecte, deseori neintenţionale, prin care politicile dezavantajează comunităţi sau dacă politicile de reducere a inegalităţilor au rezultatele scontate. Pentru a monitoriza eficient, Guvernele trebuie să identifice diversele comunităţi pe care legislaţia intenţionează să le protejeze, pe care instituţiile intenţionează să le servească şi pe care serviciile publice intenţionează să le atingă. Guvernul poate juca un rol crucial în sprijinirea structurilor locale şi regionale care nu au reuşit să ajungă la comunităţile minoritare, incluzând direcţii practice de îmbunătăţire a acestora. Schema Consiliului Beacon pentru monitorizarea asigurării serviciilor în Marea Britanie poate reprezenta un model demn de urmat şi de alte state membre şi structuri ale UE. Această schemă identifică centre de excelenţă în guvernele locale în diverse sfere ale prestării de servicii; consiliile cărora li s-a conferit statutul Beacon beneficiază de granturi pentru diseminarea bunelor practici către alte guverne locale. Această tehnică ar putea fi folosită pentru identificarea măsurii în care diversele comunităţi lingvistice, etnice sau de altă natură beneficiază în practică de politicile statului.

4.3. Societatea civilă

Desigur, voinţa şi capacitatea Guvernelor de a se autocritica va fi în mod inevitabil limitată în multe privinţe; este de aşteptat ca Guvernele să caute evaluări optime ale propriilor performanţe. Informaţii importante se pot obţine prin solicitarea opiniilor critice ale celor cărora se presupune că li se adresează măsurile de protecţie şi beneficiile, prin întreprinderea de măsuri prin care opiniile critice să fie bine venite şi să nu aibă repercusiuni negative. Totuşi, acolo unde eforturile societăţii civile de a oferi critici constructive sunt limitate de incapacitate, lipsa finanţării sau de contextul intolerant, performanţa guvernului va tinde să devină mai mult insulară şi va fi mai puţin sensibilă la nevoile sociale. Este, prin urmare, interesul societăţii să aibă un Guvern care să fie deschis faţă de critici, dar un Guvern care să sprijine dezvoltarea capacităţii organizaţiilor societăţii civile de a formula şi de a oferi analize constructive. Această atitudine se aplică cu precădere politicilor care afectează grupurile minoritare, care sunt uneori dezavantajate în ceea ce priveşte accesul la şanse egale în domeniul educaţiei şi al perfecţionării.

Monitorizarea politicilor guvernamentale referitoare la drepturile omului şi ale minorităţilor de către organizaţiile societăţii civile generează şi alte avantaje. În primul rând, are potenţialul de a creşte gradul de conştientizare a unei audienţe mai largi asupra obiectivelor şi iniţiativelor guvernamentale. Acest aspect este important, deoarece lipsa sprijinului public este deseori un impediment în calea succesului multor programe deja adoptate pentru protecţia minorităţilor (capitolul 2). În sens mai larg, monitorizarea încurajează o atitudine activă şi mai angajată din partea societăţii civile – o „cultură a criticii” care încurajează membrii societăţii, inclusiv minorităţile, să se implice mai mult în formarea şi asumarea de responsabilităţi referitoare la legislaţii, instituţii şi politici menite să le ofere beneficii. Iar dreptul deplin al individului de a formula şi de a avansa critici – mai ales adresate politicilor guvernamentale – este emblema unei societăţi deschise.

5. RECOMANDĂRI

În rapoartele de ţară sunt incluse recomandări făcute fiecărui stat. În documentul de faţă sunt cuprinse doar recomandările cu aplicabilitate generală şi recomandările adresate UE.

Recomandări adresate statelor membre şi candidate

Acolo unde este cazul, să se aibă în vedere elaborarea şi adoptarea unui program (sau programe) guvernamentale speciale pentru rezolvarea situaţiei minorităţilor vulnerabile.Să se revizuiască periodic conţinutul programelor existente referitoare la protecţia minorităţilor şi la integrarea acestora, în cooperare cu reprezentanţi ai minorităţilor, pentru a garanta că acestea sunt cuprinzătoare şi că reflectă evoluţia nevoilor şi a intereselor comunităţilor minoritare cu cât mai mare acurateţe.Să se revizuiască programele de bază asupra cercetării cuprinzătoare a situaţiei minorităţilor. Acolo unde astfel de date lipsesc, se impune dezvoltarea unor mecanisme corespunzătoare de compilare a datelor, în concordanţă cu cerinţele legitime referitoare la protecţia datelor personale.

Să se revizuiască legislaţia pentru a se asigura o deplină respectare a Directivelor referitoare la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică şi la ocuparea forţei de muncă . În măsura posibilităţilor, legea să prevadă responsabilitatea pozitivă a autorităţilor publice de a elimina discriminarea ilegală de orice natură legată de funcţia pe care o deţin şi de a promova egalitatea şanselor şi bunele relaţii între persoane de diferite etnii, culturi, limbi şi credinţe religioase.

Să se stabilească măsuri în vederea informării publicului larg asupra obiectivelor programelor de protecţie a minorităţilor sau de integrare a acestora, subliniind legătura cu valorile comune ale UE. Să se garanteze faptul că sprijinul politic pentru programele de protecţie a minorităţilor este exprimat clar prin învestirea organismelor centrale de coordonare cu suficientă autoritate şi prin acordarea de suficiente resurse financiare şi umane pentru a putea coordona eficient procesul de implementare.

Să se asigure pregătire de specialitate, în lumina obiectivelor programelor, pentru oficialii guvernării locale şi regionale implicaţi în supravegherea implementării politicilor guvernamentale referitoare la minorităţi; astfel de pregătire trebuie să sublinieze responsabilitatea pozitivă a oficialilor publici în sensul garantării accesului egal la servicii de calitate.

Să se reexamineze cadrele prin care se reglementează activitatea comunităţilor religioase pentru a determina măsura în care acestea servesc nevoilor şi intereselor grupurilor minoritare religioase; acolo unde este cazul, să se amendeze aceste cadre în sensul adaptării lor la realitatea cotidiană.

Să se ia măsuri în vederea facilitării accesului la cetăţenie pentru non-cetăţeni; să se promoveze înţelegerea integrării ca proces cu dublu sens. Să se elaboreze proiecte şi să se promoveze acelea care implică reprezentanţii minorităţilor în mod activ, în procesul decizional, în defavoarea celor în care aceştia se constituie ca recipienţi pasivi ai sprijinului guvernamental.

Să se sprijine eforturile de facilitare a bunelor relaţii între agenţii de aplicare a legii şi comunităţile minoritare, ca mijloc de atenuare a neîncrederii şi suspiciunii reciproce.

Să se extindă sprijinul pentru activităţile generatoare de competenţe în sfera formulării de critici bine documentate, bine formulate şi constructive ale politicilor guvernamentale.

Să se menţină o atitudine deschisă faţă de criticile aduse de organismele inter-guvernamentale, precum şi de monitorii independenţi, non-guvernamentali în vederea sporirii eficienţei la nivel guvernamental..

Recomandări adresate Uniunii Europene

Sublinierea ideii că respectarea şi protecţia minorităţilor reprezintă o valoare fundamentală pentru Uniune şi o obligaţie permanentă a statelor membre care trebuie garantată inclusiv prin adoptarea de prevederi legale explicite în acest sens la nivelul instituţiilor Europene.Sublinierea faptului că o abordare comprehensivă a protecţiei minorităţilor – care să conţină atât prevenirea discriminării cât şi grija pentru drepturi – este una dintre obligaţiile permanente principale ale membrelor UE.

Asigurarea deplinei conformări la Directivele referitoare la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică şi la ocuparea forţei de muncă pentru toate Statele Membre; luarea în considerare a lărgirii Directivei 43/2000 privind implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică pentru a da seama pentru discriminarea împotriva minorităţilor religioase şi pentru a sprijini elaborarea de noi directive necesare pentru a garanta asigurarea drepturilor fundamentale ale omului în grupurile care, din diverse motive, nu au fost recunoscute ca atare.

Încurajarea dialogului între statele membre în direcţia dezvoltării unei înţelegeri de bază comune a unor termeni ca „minoritate”, „protecţia minorităţilor” şi integrare, încurajând definiţiile cât mai largi şi mai cuprinzătoare; formularea de standarde minime de garantare a tratamentului egal pentru grupurile care nu sunt incluse în baza definiţiilor adoptate. Sprijinirea statelor în elaborarea de politici publice eficiente, bazate pe o abordare comprehensivă a protecţiei minorităţilor; crearea unei responsabilităţi pozitive pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare în acordarea de servicii şi de promovare a egalităţii şanselor şi a bunelor relaţii între persoane de rase, etnii şi credinţe religioase diferite.

Întărirea şi sprijinirea mecanismelor de la nivelul UE pentru identificarea şi mediatizarea bunelor practici în implementarea politicilor de protecţie a minorităţilor. Alocarea de resurse dezvoltării unor metodologii acceptabile în vederea strângerii de date referitoare la apartenenţa etnică şi religioasă, concomitent cu asigurarea respectării dreptului la intimitate şi protecţia datelor personale; încurajarea statelor membre în sensul utilizării acestor metodologii în procesul de compilare a datelor de cercetare asupra situaţiei populaţiei aparţinând minorităţilor vulnerabile. Întărirea mecanismelor de monitorizare existente, cum ar fi Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi a Xenofobiei (EUMC) şi „Reţeaua Experţilor în Drepturile Omului”, în curs de formare, şi dezvoltarea unor mecanisme care să asigure acordarea şi menţinerea atenţiei asupra eforturilor de garantare a respectării tuturor drepturilor omului. Acordarea de sprijin în vederea instituirii de competenţe în cadrul organizaţiilor minorităţilor în aşa fel încât acestea să poată juca un rol activ în monitorizarea eficienţei politicilor elaborate în beneficiul lor.

Respingerea sentimentelor anti-minoritate prin condamnarea deschisă şi viguroasă a exprimărilor rasiste din discursul politicienilor de stat şi prin dezvoltarea unor mecanisme de încurajare a unui discurs public responsabil, de exemplu prin sprijinirea programelor destinate îmbunătăţirii nivelului de participare a minorităţilor în organizaţiile mass media. Revizuirea procedurilor de solicitare şi de administrare de către ONG-uri a fondurilor Phare şi a altor fonduri de finanţare a programelor din perspectiva transparenţei şi a simplificării acestora, oferirea de perfecţionare şi asistenţă în ţară potenţialilor solicitanţi. Îmbunătăţirea cantităţii şi a calităţii informaţiilor accesibile publicului larg referitoare la alocarea şi utilizarea finanţării UE în sensul sprijinirii programelor destinate protecţiei minorităţilor.

[1] „Viitorul Uniunii Europene – Declaraţia de la Laeken“, disponibilă la adresa:

<http://europa.eu.int/futurum/documents/offtext/doc151201_en.htm>, (accesat 19 septembrie 2002).

[2] În aceste rapoarte, termenul „state candidate“ se referă la cele zece state pe care EUMAP le-a monitorizat – Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia – şi nu ia în considerare Malta sau Cipru; nu este luată în considerare nici Turcia. Referirile făcute în cuprinsul acestei prezentări generale la adresa situaţiei din statele candidate au caracter general, fără a se da citate; citate integrale sunt date în rapoartele referitoare la fiecare ţară în parte.

[3] Situaţia romilor din Germania şi Spania, şi situaţia musulmanilor din Franţa, Italia şi Marea Britanie.

[4] „Tratatele de constituire nu au cuprins prevederi speciale legate de drepturile fundamentale. Meritul pentru constituirea treptată a unui sistem de garanţii referitoare la drepturile fundamentale în cadrul Uniunii Europene revine Curţii de Justiţie“. Vezi <http://europa.eu.int/scadplus/leg/en/lvb/a10000.htm>, (accesat 5 octombrie 2002).

[5] „Cel mai important rezultat al lărgirii este modul în care parlamentele noilor state membre au lucrat zi şi noapte pentru a-şi modifica legislaţiile, pentru a asigura protecţia minorităţilor, pentru a [asigura] democraţie locală. Aceasta este sarcina cea mai importantă a Europei.“ Romani Prodi, cuvânt la Consiliul Europei despre relaţiile externe. R. McMahon, „Calitatea de membru al UE depinde în primul rând de criterii referitoare la drepturile omului,” Rapoarte RFE-RL, 14 ianuarie 2002. Se găseşte la adresa <www.rferl.org/nca/features/2002/01/14012002085048.asp>, (accesat 19 septembrie 2002).

ꗬÁGࠉ

[6] Masă rotundă OSI, Sofia, mai 2002. Notă explicativă: OSI a organizat mese rotunde în fiecare dintre statele candidate şi membre monitorizate pentru a culege păreri critice cu referire la rapoartele de ţară în variantă de lucru. Printre experţii prezenţi s-au numărat reprezentanţi ai guvernului, ai grupurilor minoritare, ai instituţiilor academice şi ai organizaţiilor non-guvernamentale.

[7] Vezi Programul de Monitorizare a Procesului de Aderare la UE: Protecţia Minorităţilor, OSI, Budapesta, septembrie 2001, se găseşte la adresa <http://www.eumap.org> (de aici înainte, Protecţia Minorităţilor 2001).

[8] Pe lângă standardele UE de non-discriminare, oficialii din Comisie au făcut trimiteri la faptul că standardele UE se bazează pe standardele referitoare la drepturile internaţionale ale minorităţilor elaborate de NU, Consiliul Europei şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare Europeană (OSCE). De exemplu, atunci când a fost rugat să definească noţiunea de „respect faţă de minorităţi“ în funcţie de criteriile stabilite la Copenhaga , un reprezentant al Comisiei a afirmat: „Comisia acordă o atenţie deosebită respectării şi implementării unor principii stabilite în Convenţia Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale a Consiliului Europei, inclusiv celor care se referă la utilizarea limbii minorităţilor”. Răspuns dat de doamna Reding în numele Comisiei, ca urmare a unei întrebări scrise adresate de Nelly Maes, membru al Parlamentului European, 15 mai 2001, OJ C 261 E, 18 septembrie 2001, p. 162.

[9] De exemplu, un reprezentant al Comisiei a afirmat că „respectul faţă de diversitatea culturală şi lingvistică este un element cheie al Uniunii, în prezent incorporat în Articolul 21 al Cartei Drepturilor Fundamentale.“ Întrebare adresată în scris E-3418/01 Comisiei de către Ionnis Marinos (PPE-DE) la 21 decembrie 2001, C 147 E/174, Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, 20 iunie 2002.

[10] Cerinţa de a demonstra că „respectul pentru minorităţi şi protecţia acestora“ nu se regăseşte în documente interne UE obligatorii pentru statele membre. Art. 6(1) al Tratatului de Unificare Europeană (TEU) defineşte principiile „comune ale statelor membre“ ca fiind cele de „libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale, precum şi a statului de drept“. Art. 49 TEU explică clar că doar un stat european „care respectă principiile prevăzute în Articolul 6(1) poate solicita aderarea la Uniune“. Carta UE a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale nu menţionează în mod explicit drepturile minorităţilor.

[11] Pentru o articulare recentă şi foarte sugestivă a nevoii pentru astfel de mecanisme, vezi J. Swiebel, „Raport Provizoriu asupra respectării drepturilor omului în UE, 2001, 2001/2014(INI), Parlamentul European, 27 august 2002.

[12] Statele membre Franţa şi Grecia nu recunosc existenţa minorităţilor. Bulgaria s-a pronunţat echivoc în această privinţă. Vezi Programul de Monitorizare a Aderării la UE, OSI, Budapesta, 2001, la adresa <http://www.eumap.org>.

[13] Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat recent „apariţia unui consens internaţional… în privinţa recunoaşterii nevoilor speciale ale minorităţilor şi a obligaţiei de a le proteja securitatea, identitatea şi stilul de viaţă“, dar nu s-a lăsat „convins că acest consens este suficient de concret pentru a stabili instrucţiuni referitoare la atitudinea sau standardele pe care statele contractante le consideră dezirabile în situaţii particulare“. Cazul Chapman vs. Regatul Unit al Marii Britanii, Sentinţa ECHR, 18 ianuarie 2001 (Nr. 27238/95), paragrafele 93–94.

[14] Directiva Consiliului 2000/43/EC din 28 iunie 2000 care implementează principiul tratamentului egal al persoanelor indiferent de originea lor de rasă sau etnie, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, 19 iulie 2000, L 180/22; Directiva Consiliului 2000/78/EC din 27 noiembrie 2000 de stabilire a unui cadru general pentru tratament egal aplicat în ocuparea forţei de muncă, 27 noiembrie 2000, L 303/16.

[15] Comisia Europeană admite că a acordat prea puţină atenţie evaluării şi monitorizării, pe care o defineşte ca fiind „procesul continuu de examinare a direcţionării rezultatelor programului spre beneficiarii stabiliţi iniţial, proces care este desfăşurat pe parcursul derulării unui program, cu intenţia de a corecta imediat orice abatere de la obiectivele operaţionale“. Vezi Jurnalul Oficial al Comisiei Europene, C 57/12, 22 februarie 2001.

[16] Art. 1(1) al Tratatului de la Nisa, Amendarea Tratatului de Uniune Europeană şi tratatele care înfiinţează Comunităţile Europene, precum şi unele documente legate de acestea (2001/C 80/01), amendează Art. 7 al TEU după cum urmează: „Consiliul […] poate decide că există un caz clar de încălcare gravă a principiilor menţionate în Articolul 6(1) de către un stat membru şi poate face recomandări corespunzătoare statului respectiv […] Consiliul va verifica periodic dacă motivele care au determinat luarea unei astfel de decizii mai sunt întemeiate.”

[17] Majoritatea monitorilor sau a echipelor de monitori EUMAP din statele monitorizate au inclus unul sau mai mulţi reprezentanţi ai grupului minoritar a cărui situaţie a fost monitorizată.

[18] Pentru mai multe recomandări privind nevoia de întărire a mecanismelor UE de monitorizare şi evaluare a respectării angajamentelor asumate şi a performanţelor obţinute de statele membre UE în ceea ce priveşte drepturile omului şi valorile europene comune, vezi M. Ahtisaari, J. Frowein, M. Oreja, Raport asupra angajamentelor asumate de către Guvernul Austriac faţă de Valorile Europene Comune, 8 septembrie 2000, para. 117. Vezi şi Comité des Sages, Puterea exemplului: Drepturile Omului pe Ordinea de Zi a Uniunii Europene În Anul 2000, European University Institute, 1998, para. 19(e).

[19] Textul integral al Strategiei de Extindere se găseşte la adresa <http://europa.eu.int/comm/enlargement/report2001/index.htm>, (accesat 5 octombrie 2002).

[20] Vezi Comisia Europeană, Raport Periodic 2001 asupra progresului făcut de Estonia în vederea aderării, Bruxelles, 2001, p. 24, se găseşte la adresa <http:// http://europa.eu.int/comm/enlargement/report2001/ee_en.pdf>, (accesat 9 octombrie 2002).

[21] Rapoartele EUMAP nu evaluează politicile guvernamentale în problema minorităţilor în sens larg, sau pe o anumită perioadă de timp. Evaluarea se concentrează asupra programelor speciale adoptate de guvernele statelor candidate în cadrul procesului de aderare şi asupra implementării acestora până în august 2002. Nu se încearcă clasificarea sau evaluarea tuturor finanţărilor guvernamentale adresate minorităţilor. Astfel, de exemplu, ajutoarele sociale de stat – în măsura în care depăşesc obiectivul declarat al acestor programe – se situează în afara sferei de interes a rapoartelor EUMAP.

[22] Pentru o prezentare generală a instruirii juridice, precum şi a instruirii în probleme legale non-tehnice cu referire la o gamă largă de probleme juridice, vezi Monitorizarea Procesului de Aderare la UE: Capacitatea Juridică Judicial Capacity, OSI, Budapesta, 2002 (în curs de apariţie), se găseşte la adresa <http://www.eumap.org>.

[23] Vezi Monitorizarea etnică şi protecţia datelor – contextul european, Central European University Press – INDOK, Budapesta, 2001.

[24] Programul Cadru pentru Integrarea Egală a Romilor în Societatea Bulgară şi secţiunea „Integrarea Minorităţilor“ din programul guvernamental „Oamenii sunt bogăţia Bulgariei“.

[25] Niveluri deosebit de scăzute de finanţare s-au înregistrat şi în Lituania, Polonia, România şi Slovenia.

[26] Interviu cu V. Gotu, expert în problemele romilor, Biroul Judeţean pentru Romi, Galaţi, 1 august 2002.

[27] Ministerul Informaţiilor Publice, „Raport asupra Stadiului Implementării,” Bucureşti, aprilie 2002, p. 4.

[28] Vezi, de exemplu, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Situaţia Populaţiei rome şi sinti în zona OSCE, Înaltul Comisariat pentru Problemele Minorităţilor, 2001.

[29] Fişă de evaluare MEDE, „Înfiinţarea Corpului Gardienilor Ecologişti în zona rurală a Timişului de sus, judeţul

Caraş-Severin” (PFRO 322), Cluj Napoca, 2002.

[30] Interviu cu S. Ličen Tesari, Semič, 30 martie 2002.

[31] Masă rotundă OSI, Sofia, mai 2002.

[32] Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei, „Organizarea şi guvernarea activităţilor din şcolile de cultură generală, profesionale şi speciale,” Sofia, 2002, p.156.

[33] Masă rotundă OSI, Praga, iunie 2002.

[34] Masă rotundă OSI, Budapesta, iunie 2002.

[35] Louis Michel, Prefaţă la Raportul Anual al Parlamentului European asupra Drepturilor Omului, 2001, p. 7. se găseşte la adresa <http://ue.eu.int/pesc/human_rights/en/HR2001EN/pdf>, (accesat 18 septembrie 2002).

[36] EUMAP a analizat doar cinci dintre cele mai mari state membre UE, astfel că acest raport general se referă în principal la monitorizarea protecţiei minorităţilor în aceste cinci state; evident, Programul susţine extinderea monitorizării pentru a acoperi toate cele 15 state membre pentru a permite pe mai departe detalierea şi definitivarea concluziilor trase.

[37] „Programul de Dezvoltare pentru Romi“ din Spania a fost adoptat în anii 80 şi, conform unor reprezentanţi romi, este depăşit şi necesită revizuire.

[38] Terminologia recomandată de Uniunea Romilor din Spania: „Roma” ca termen general, „Romani” pentru forma de genitiv singular feminin, însemnând „a romilor“ sau „caracteristic comunităţii romilor“ şi „Roma/gitanos” sau „Roma” cu referire la romii spanioli.

[39] Vezi Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi a Xenofobiei (de aici înainte, “EUMC”), Rezumat al Raportului asupra Islamofobiei în UE după 11 septembrie 2001, Viena, 2002, p. 23–24.

[40] EUMC a observat că „incertitudinea cu privire la identitatea noastră, la apartenenţa noastră şi la tradiţiile noastre ne face să fim din ce în ce mai temători faţă de influenţele „străine“ şi din ce în ce mai reticenţi faţă de tot ce pare să fie „străin“ şi diferit.“ Declaraţia lui Bob Purkiss, Preşedinte al EUMC, şi Beate Winkler, Director, cu ocazia zilei internaţionale împotriva discriminării rasiale, 21 martie 2002, Buletinul EUMC, 11 martie 2002, se găseşte la adresa

<http.//eumc.eu.int>.

[41] Referirea se face la minorităţile „vizibile“, cum ar fi, de exemplu, minoritatea sinti şi roma.

[42] Şi în Italia situaţia populaţiei roma şi sinti – din care majoritatea (cca. 70 la sută) este rezidentă istoric în Italia – s-a aflat în atenţia Comisiei pentru Integrarea Străinilor.

[43] Creştinii constituie cel mai mare grup, numărând aproximativ 800.000 de persoane (48 la sută din comunitatea imigrantă).

[44] Comisia pentru Problemele Musulmanilor Britanici şi Islamofobie, Islamofobia – o provocare pentru noi toţi,

Londra: The Runnymede Trust, 1997.

[45] Interviu în organizaţia G, Londra, 6 iunie 2002.

[46] 17 la sută au o părere defavorabilă despre musulmani; despre indieni – 14 la sută; muncitori străini – 12 la sută; persoane cu piele închisă la culoare, 8 la sută, şi evrei, 7 la sută. Citat din G. Margalit, „Anti-ţiganismul în Cultura Politică a Republicii Federale a Germaniei: O paralelă a anti-semitismului?” Vezi <http://sicsa.huji.ac.il/9gilad.htm>, (accesat 9 aprilie 2002).

[47] Acest studiu a făcut parte dintr-un proiect finanţat de Comisia Europeană pentru a evalua situaţia populaţiei roma şi sinti în statele memnbre UE selectate (Germania, Italia şi Spania) şi pentru a face recomandări guvernelor respective. Raportul intermediar se găseşte în cuprinsul Programului de monitorizare a aderării la UE.

[48] EUMC, Rasism şi diversitate culturală în Mass Media. Prezentare generală pentru studiu şi exemple de bună practică în statele membre ale UE, 1995-2000, Viena, februarie 2002, p. 252, 262.

[49] Vezi, de ex., E. Poole, „Înscenare pentru Islam: Analiza imaginii islamului în presa britanică“, în K. Hafez, ed., Islamul şi Vestul în Mass Media, New Jersey: Hampton Press, 2000, p. 162.

[50] Interviu cu directorul Institut Formation Avenir, 17 mai 2002.

[51] Pentru o comparaţie detaliată a legii spaniole şi germane şi a standardelor minime stabilite de Directiva Consiliului 2000/43/EC, vezi „Legislaţia anti-discriminare în statele membre UE”, capitolele despre Germania şi Spania, EUMC, Viena, 2002. Se găseşte la adresa <http://www.eumc.eu.int/publications/Article13/index.htm>, (accesat 10 octombrie 2002).

[52] Vezi D. Borillo, “Les instruments juridiques français et européens dans la mise en place du principe d’égalité et de non-discrimination,” (Instrumente juridice franceze şi europene de implementare a principiului egalităţii şi al non-discriminării), nota 3, p. 126.

[53] Vezi I. Schincaglia, Lo straniero quale vittima del reato (Străinul ca victimă a crimei), raport de cercetare finanţat de CPII, DAS, Biroul Preşedintelui Consiliului de Miniştri, 1999.

[54] Curtea de Casaţie, n. W 01-85.560 F-D. Tehnica „testării“ a fost introdusă pentru prima dată de SOS Racisme pentru a demonstra refuzul nejustificat al unor cluburi de noapte şi al altor localuri publice de a admite intrarea persoanelor de origine străină sau a imigranţilor. SOS Racisme a arătat că testarea poate fi un instrument util în lupta împotriva discriminării în alte domenii, cum ar fi, de exemplu, ocuparea forţei de muncă şi munca. Vezi

<http://www.le114.com/actualites/fiche.php?Id_Actualite=68>, (accesat 26 septembrie 2002).

[55] Este cazul Actului Irlandei de Nord din 1998 (NIA), care cere autorităţilor publice să acorde atenţia cuvenită nevoii de a promova egalitatea şanselor „persoanelor de credinţe religioase diferite“. NIA, s. 75(1).

[56] Asociaţia Guvernelor Locale, Credinţă şi comunitate, LGA Publications, Londra, 2002, p. 3.

[57] Protocolul 12 la Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului (ECHR) conţine prevederea autonomă de interzicere a discriminării.

[58] Această recomandare a fost sprijinită de multe ONG-uri din domeniul drepturilor omului, inclusiv de Amnesty International şi Human Rights Watch, într-o petiţie comună înaintată Convenţiei pentru Viitorul Europei.

[59] Comitetul NU pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (CERD), Comitetul NU pentru Drepturi Economice, Sociale şi Culturale (ECOSOC), Comitetul Consultativ pentru Implementarea Convenţiei Cadru pentru Minorităţi Naţionale (FCNM) şi Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei (ECRI) au făcut recomandări referitoare la importanţa culegerii de date statistice ca instrument de stabilire şi de combatere a discriminării.

[60] CERD, Concluzii ale Comitetului pentru Eliminarea Discriminării Rasiale: Spania, CERD/C/304/Add.8, 28 martie 1996.

[61] Vezi, de ex., Protecţia Minorităţilor Etnice şi a Datelor – Contextul European, Central European University Press – INDOK, Budapesta, 2001, p. 200–227.

[62] Totuşi, s-a constatat că legislaţia existentă cu referire la statistici nu oferă suficiente garanţii. Nu s-a întreprins nici o măsură din 1983 în sensul amendării legislaţiei pentru a garanta confidenţialitatea. Vezi Hotărârea din 1983 a Curţii Constituţionale Federale Germane, BVerfGE 65, 1ff.

[63] Observaţiile Guvernului Republicii Federale a Germaniei la Opinia Comitetului Consultativ asupra Raportului de Implementare a FCNM în Republica Federală a Germaniei, p. 9. Vezi

<http://www.humanrights.coe/int/Minorities/Eng/FrameworkConvention/AdvisoryCommittee/Comments.htm>, (accesat 10 pctombrie 2002).

[64] „Distribuţia dosarelor care conţin date delicate, înregistrate la Registrul General pentru Protecţia Datelor“, Catalogul Dosarelor 2000, CD-ROM difuzat de Agenţia de Protecţie a Datelor.

[65] Monitorizarea Etnică şi Protecţia Datelor – Contextul European, Central European University Press – INDOK, p. 212–213.

[66] Observaţiile Guvernului Republicii Federale a Germaniei la Opinia Comitetului Consultativ asupra Raportului de Implementare a FCNM în Republica Federală a Germaniei, p. 13.

[67] Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intoleranţei, al doilea raport asupra Italiei, adoptat la 22 iunie 2000 şi făcut public la 23 aprilie 2002, p. 30.

[68] Masă Rotundă OSI, Hamburg, aprilie 2002

[69] Interviu cu o femeie romă angajată a biroului de plasare a forţei de muncă; s-a solicitat păstrarea anonimatului, decembrie 2001.

[70] T. C. Buezas, citat de A. Piquero, „Primiţi mai rău decât maghrebienii,” G. ElComercio, 10 aprilie 2000.

[71] Citat din D. Strauss, „Anti-ţiganismul în societatea şi literatura germană“, în S. Tebbutt, ed., Sinti şi Roma: Ţigani în societatea şi literatura de limbă germană, Berghahn Books, Oxford, 1998, p. 89.

[72] Vezi, P. Widmann, An den Rändern der Städte. Sinti und Jenische in der deutschen Kommunalpolitik (La periferia oraşelor. Sinti şi Jenishes în politica socială germană), Metropol, Berlin, 2001.

[73] Vezi, de ex., J. F. Gamella, Populaţia roma în Andalucia, Junta de Andalucia, Sevilla, 1996, p. 171.

[74] Raport al Comisiei Ministeriale pentru Ordine Publică şi Coeziune Comunitară, Construirea de Comunităţi Coezive, Londra, Ministerul de Interne, 2001; Raport al Echipei Independente de Revizuire, prezidată de Ted Cantle Coeziunea Comunităţii, Londra: Ministerul de Interne, 2001

[75] Vezi Comisia Europeană împotriva Rasismului şi a Intoleranţei, Al doilea raport asupra Franţei, adoptat la 10 decembrie 1999 şi dat publicităţii la 27 iunie 2000, paragrafele 21-22; Guvernul francez a recunoscut că „fenomenul de reprezentare disproporţionată a categoriilor dezavantajate ale populaţiei există“, dar a obiectat utilizarea de către ECRI a termenului „separare“.

[76] Document programatic cu privire la politica de stat faţă de imigranţi şi străini pe teiroriul statului, în baza Art. 3 din Legea 1998/40: 2001–2003, p. 50.

[77] Aceste cursuri sunt oferite la Centri Territoriali Permanenti (Centre Teritoriale Permanente) formate special pentru educarea şi pregătirea imigranţilor adulţi. Centrele sunt înfiinţate şi finanţate de stat în baza OM 455/97.

[78] P. Weller, A. Feldman, K. Purdam, Discriminarea religioasă în Anglia şi în Ţara Galilor: Studiu de cercetare al Ministerului de Interne, 220, Ministerul de Interne, Londra, 2001, p. 23–36.

[79] P. Weller, A. Feldman, K. Purdam, Discriminarea religioasă în Anglia şi în Ţara Galilor: Studiu de cercetare al Ministerului de Interne, 220, Ministerul de Interne, Londra, 2001, p. 37–50.

[80] Unitatea de Performanţă şi Innovaţie, Îmbunătăţirea realizărilor pe piaţa muncii pentru minorităţile etnice în societatea britanică, Biroul Guvernamental, Londra, 2001, p. 40.

[81] Directiva referitoare la ocuparea forţei de muncă, Convenţia Cadru UE, Art. 12–14.

[82] Notă publicată de GELD cu privire la locuinţele sociale, Nota 3, 10 mai 2001, “Les discriminations raciales et ethniques dans l’accès au logement social” (Discriminarea rasială şi etnică în accesul la locuinţele sociale) sub conducerea lui Patrick Simon (de aici înainte GELD, Nota 3). Vezi pagina web GELD sau: <http://www.sos-racisme.org/presse/notegeld.htm>, (accesat 25 septembrie 2002).

[83] Trib. Milano, 20 martie 2002, Dr.ssa Paola Gandolfi, în cazul El Houssein, El Mouden,Zerai v. Comune di Milano, nepublicat. Dosar EUMAP.

[84] Vezi Rete d’urgenza contro il razzismo, Raport Anual 2000, p. 16–21, la adresa

<http://www.unimondo.org/reteurg/ra00it.zip>, (accesat 18 septembrie 2002).

[85] Vezi Rete d’urgenza contro il razzismo, Raport Anual 2000, p. 8–36, la adresa

<http://www.unimondo.org/reteurg/ra00it.zip>, (accesat 18 septenbrie 2002).

[86] Capitolul despre Excludere Socială, Probleme ale Minorităţilor Etnice în Excluderea Socială şi Revitalizarea Vecinătăţii, Londra: Biroul Guvernamental, 2000, para. 2.39, care citează exemplul serviciilor de igienă sexuală care nu răspund nevoilor comunităţilor minoritare.

[87] P. Weller, A. Feldman, K. Purdam, Discriminarea religioasă în Anglia şi în Ţara Galilor: Studiu de cercetare al Ministerului de Interne, 220, Ministerul de Interne, Londra, 2001, p. 72.

[88] C. Allen, J.S. Nielson, Raport Rezumativ asupra Islamofobiei în UE supă septembrie 2001, Viena: Centrul European asupra rasismului şi xenofobiei, mai 2002, p. 23, 28–29; Comisia Islamică pentru Drepturile Omului, Marea Britanie Azi: Recrudescenţa anti-musulmană după 11 septembrie 2001, Comisia Islamică pentru Drepturile Omului, Londra, 2001.

[89] În 2001 au fost înregistrate 67 de acte rasiste, în comparaţie cu 146 în 2000. Raport CNCDH 2001, publicat în martie 2002.

[90] Comisia Runnymede Commission Viitorul unei Mari Britanii multi-etnice, Viitorul unei Mari Britanii multi-etnice –Raportul Parekh, Profile Books, Londra, 2000, p. 130.

[91] Discuţie cu Hanifa Chérifi, “Les musulmans victimes de discriminations. Une inégalité entre les religions” (Victime musulmane ale discriminării. Inegalitatea religiilor) J-M. Blier, S. de Royer, Discriminations raciales, pour en finir, 2001, Paris, éditions Jacob-Duvernet, p. 62.

[92] Legea împotriva crimei şi a dezordinii 1998, s. 28–32 amendată cu Legea asupra anti-terorismului, crimei şi securităţii 2001, s. 39.

[93] Legea autorităţii instanţelor penale (pronunţarea de sentinţe) 2000, s. 153 amendată cu Legea asupra anti-terorismului, crimei şi securităţii 2001, s. 39.

[94] Vezi recomandarea recentă a ECRI împotriva atacurilor la adresa musulmanilor din Europa după 11 septembrie la

<http://www.coe.int/T/E/Communication_and_Research/Press/Themes_files/Combating_racism/e_ECRI_Rec5.asp#TopOfPage>, (accesat 18 septembrie 2002).

[95] Lipsa aproape totală a informaţiilor din Italia ridică dificultăţi în stabilirea dezavantajelor cărora le sunt supuşi musulmanii în comparaţie cu imigranţii în general. Vezi subcapitolul 3.2.1.

[96] Vezi Comitetul Consultativ al Convenţiei Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale, Părerea despre Marea Britanie (Opinion on the United Kingdom), Strasbourg, 2001, para. 14.

[97] Masă rotundă OSI, Paris, iulie 2002.

[98] Deşi rapoartele EUMAP s-au concentrat asupra drepturilor cetăţenilor romi din Germania şi Spania, trebuie menţionat că există un mare număr de refugiaţi şi azilanţi romi în aceste state, precum şi în alte ţări membre UE.

[99] Decreto legislativo 25 luglio 1998, n. 286 Testo unico delle disposizioni concernenti la disciplina dell’immigrazione e norme sulla condizione dello straniero (Legea Imigraţiei şi Statutul Legal al Străinilor), capitolul IV (de aici înainte, “Legea 286/1998”). Legea 286/1998 a fost însă amendată la 11 iulie 2002, introducându-se modificări semnificative şi controversate, printre care prevederea ca tuturor imigranţilor care solicită drept de şedere să li se ia amprentele (prevedere care a fost mai nou extinsă şi asupra cetăţenilor); reducerea termenului de valabilitate a permisului de şedere de la trei la doi ani, înăsprirea prevederilor referitoare la reîntregirea familiei, astfel încât copiii peste 18 ani să fie excluşi; şi pierderea locului de muncă atrage după sine pierderea dreptului de rezidenţă.

[100] De exemplu, moştenirea legislaţiei trecute (care nu mai este în vigoare) care interzicea obiceiurile, îmbrăcămintea tradiţională şi limba populaţiei roma/gitano a avut ca rezultat pierderea aproape completă a limbii Caló.

[101] Consiliul Europei, Lista declaraţiilor făcute în legătură cu Tratatul nr. 148, Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare, completată la zi la 18 mai 2002. Spania a recunoscut la limbi regionale sau minoritare limbile oficiale recunoscute ca atare prin Statutele Autonome ale Ţării Bascilor, Cataloniei, Insulelor Baleare, Galicia, Valencia şi Navarra; alte limbi, protejate prin Statutele Autonome din teritoriile pe care sunt vorbite tradiţional sunt şi ele considerate limbi regionale sau minoritare.

[102] I. Álvarez Dorronsoro, „Interviu cu Teresa San Román: schimbare şi continuitate în identitatea romani”, Revista Hika 111, <http://www.hika.net/revista/zenb111/Ha_a_Teresa.html>, (accesat 20 august 2002).

[103] „Manifest pentru Constituirea unei Platforme pentru Statutul Naţionalităţii Rome – Romipen,” Toledo, 12 februarie 2000, para. 14, vezi <http://www.cenfor.com/romipen/manifiesto.htm>, (accesat 20 august 2002).

[104] Vezi A. G. Alfaro, Marea Adunare a Romilor, Editorial Presencia Gitana, 1995

[105] Raport înaintat de Guvernul german Comisiei Consultative pentru Implementarea Convenţiei Cadru pentru Minorităţi Naţionale, 1999, p. 10–11 (de aici înainte, „Raportul FCNM al Statului German”). Alte câteva state au acceptat Secţiunea II a CRML.

[106] Raportul FCNM al Statului German, p. 79.

[107] “Sorge um Sprache: Sinti und Roma fordern Schutz des ‘Romanes’” („Nelinişti în probleme de limbă: sinti şi roma promovează protecţia limbii romanes”), Wiesbadener Tagblatt, 28 iulie, 2001.

[108] J. D. Santiago, intervenţie publicată în documentele de lucru 43, „Dezbaterea pe tema populaţiei romani”, p. 69.

[109] Raportul FCNM al Statului German, p. 112.

[110] Raportul FCNM al Statului German recunoaşte că unele organizaţii ale romilor au o părere diferită şi „se pronunţă în favoarea includerii limbii romani în educaţia şcolară şi doresc să sprijine măsuri, ca cele luate în statele europene învecinate, de dezvoltare a unei forme scrise a acestei limbi“, dar arată că Guvernul a ales să respecte majorităţii populaţiei sinti, care insistă, se afirmă, „să îşi cultive limba doar în cadrul familiei şi al clanului“. Raportul FCNM al Statului German, p. 96.

[111] Raportul FCNM al Statului German, p. 86.

[112] Înaltul Comisar al OSCE pentru Minorităţile Naţionale a observat, cu referire la ONG-urile finanţate de stat (în Spania) că nu se poate aştepta din partea reprezentanţilor ONG-urilor „să ofere sfaturi total dezinteresate” când o atare atitudine ar putea afecta propria lor finanţare. Înaltul Comisariat al OSCE pentru Minorităţile Naţionale, Raport asupra situaţiei populaţiei roma şi sinti în zona OSCE, 2001, p. 145.

[113] În acelaşi timp, lipsa de unitate în cadrul organizaţiilor romilor este deseori privită ca o cauză majoră a succesului limitat înregistrat de eforturile statului în vederea îmbunătăţirii situaţiei lor. Vezi, de ex., „Statul şi Ţiganii“, raport intermediar asupra proiectului de cercetare pentru politici al Centrului European pentru Migraţie, Berlin, noiembrie 2001; dosar EUMAP.

[114] Atât în Italia, cât şi în Marea Britanie, şcolile publice trebuie să ofere educaţie religioasă pentru toţi elevii înscrişi, printre altele şi prin oficierea de slujbe creştine zilnice, chiar dacă părinţii pot alege să îşi retragă copiii.

[115] Biserica Scoţiei este biserica naţională a Scoţiei; nu există biserică consacrată în Ţara Galilor şi în Irlanda de Nord.

[116] Concordatul a fost ratificat prin Legea 121/ 25 martie 1985, Ratificarea şi executarea acordului, cu un protocol adiţional semnat la Roma, 18 februarie 1984, cu modificări ale Concordatului luteran din 11 februarie 1929 între Republica Italiană şi Marea Sfânta.

[117] Protestantismul luteran şi reformat, iudaismul şi catolicismul sunt forme de cult recunoscute legal prin Legea Combes din 1905.

[118] În Italia, de exemplu, grupurile care nu au semnat un acord cu statul nu pot să aloce o parte a veniturilor lor personale comunităţii, nu pot să îşi deducă donaţiile făcute către comunitate din venitul impozabil, nu pot delega profesori care să predea în şcolile publice, nu pot refuza în mod legitim să muncească de sărbători religioase, etc.

[119] Pericle din Atena, cca. 430 î.Hr., citat în K.R. Popper, Societatea Deschisă şi Duşmanii ei, Volumul I, Londra: Routledge, 1945, p. 7.

[120] Pentru o tratare cuprinzătoare a lipsei mecanismelor de monitorizare a respectării dreptuirlor omului în cadrul UE, vezi, see P. Alston and J.H.H. Weiler, “An ‘Ever Closer Union’ in Need of a Human Rights Policy: The European Union and Human Rights,” (O uniune din ce în ce mai strânsă în căutarea unei politici a drepturilor omului: Uniunea Europeană şi Drepturile Omului), în Alston (eds.), The EU and Human Rights (UE şi Drepturile Omului), Oxford University Press, 1999.

[121] Centrul UE de Monitroizare Europeană a Rasismului şi Xenofobiei (EUMC) a fost înfiinţat în 1997 pentru a monitoriza atitudinile publice şi din presă faţă de minorităţile rasiale şi etnice în statele membre UE. EUMC a produs rapoarte utile pe o gamă largă de teme. Dar organizaţiile pe care EUMC se bazează ca furnizoare de informaţii sunt deseori finanţate de guvernele statelor; statele membre trebuie să mai aprobe şi rapoartele anuale ale EUMC înainte de publicare. Aceşti factori subminează în mod clar independenţa EUMC şi capacitatea sa de a publica critici.

[122] Comentarii oferite de autorităţile greceşti cu privire la Raportul ECRI asupra Greciei, 2001, p. 24.

[123] Observaţiile făcute de autorităţile germane asupra celui de al doilea Raport al ECRI despre Germania, 2000, p. 27.

[124] Raport de ţară ECRI: al doilea Raport asupra Germaniei, 2000, p. 27.

[125] Observaţii făcute de autorităţile franceze referitoare la Raportul ECRI asupra Franţei, 2000, p. 24.

[126] Centrul Danez pentru Drepturile Omului, Drepturile Omului în Danemarca, Status 2001, p. 10.

[127] Radio Europa Liberă/Radio Libertatea, Newsline, vol. 5, nr. 217, partea II, 15 noiembrie 2001.

Sondaj

Online

Newsletter

MONITORIZAREA PROCESULUI DE ADERARE LA UE:
PROTECŢIA MINORITĂŢILOR

OSI 2002

1. INTRODUCERE

Protecţia minorităţilor – condiţie permanentă a calităţii de membru al UE

Rolul monitorizării în definirea standardelor

Organizarea acestei prezentări generale şi a rapoartelor

2. STATELE CANDIDATE: EVALUAREA POLITICILOR GUVERNAMENTALE PENTRU PROTECŢIA ŞI INTEGRAREA MINORITĂŢILOR

2.1. Conţinutul programului

2.2. Implementarea programului – probleme de coordonare şi de competenţă

2.3. Descentralizarea: rolul guvernării locale

2.4. Evaluare

2.5. Finanţare UE pentru sprijinirea implementării

2.6. Participarea minorităţilor

2.7. Reprezentarea minorităţilor

2.8. Sprijinul public

3. MONITORIZAREA PROTECŢIEI MINORITĂŢILOR ÎN STATELE MEMBRE UE – SITUAŢIA MUSULMANILOR ŞI A ROMILOR

3.1. Atitudini ale opiniei publice

3.2. Protecţia împotriva discriminării

3.2.1. Lipsa datelor

3.2.2. Discriminarea romilor

3.2.3. Discriminarea musulmanilor

3.3. Drepturile minorităţilor

3.3.1. Recunoaşterea

3.3.2. Cetăţenia

3.3.3. Probleme de drepturi ale minorităţilor pentru romi

3.3.4. Probleme legate de drepturile minorităţilor pentru musulmani

4. IMPORTANŢA MONITORIZĂRII ŞI A EVALUĂRII

4.1. Monitorizarea desfăşurată de organizaţiile internaţionale

4.2. Monitorizarea guvernamentală

4.3. Societatea civilă

5. RECOMANDĂRI

PARTENERI: Agentia de dezvoltare comunitara “Impreuna”, Centrul romilor “Amare Rromentza”, Centrul de resurse pentru comunitatile de romi “RomaCenter”, Centrul romilor pentru interventie sociala si studii “Romani C.R.I.S.S., Centrul romilor pentru politici publice “Aven Amentza”, Institutul intercultural Timisoara, Partida Romilor
		©Copyright Romanothan.ro email: romanothan@romanothan.ro

Sondaj

Online

Newsletter

MONITORIZAREA PROCESULUI DE ADERARE LA UE: PROTECŢIA MINORITĂŢILOR

OSI 2002

1. INTRODUCERE

Protecţia minorităţilor – condiţie permanentă a calităţii de membru al UE

Rolul monitorizării în definirea standardelor

Organizarea acestei prezentări generale şi a rapoartelor

2. STATELE CANDIDATE: EVALUAREA POLITICILOR GUVERNAMENTALE PENTRU PROTECŢIA ŞI INTEGRAREA MINORITĂŢILOR

2.1. Conţinutul programului

2.2. Implementarea programului – probleme de coordonare şi de competenţă

2.3. Descentralizarea: rolul guvernării locale

2.4. Evaluare

2.5. Finanţare UE pentru sprijinirea implementării

2.6. Participarea minorităţilor

2.7. Reprezentarea minorităţilor

2.8. Sprijinul public

3. MONITORIZAREA PROTECŢIEI MINORITĂŢILOR ÎN STATELE MEMBRE UE – SITUAŢIA MUSULMANILOR ŞI A ROMILOR

3.1. Atitudini ale opiniei publice

3.2. Protecţia împotriva discriminării

3.2.1. Lipsa datelor

3.2.2. Discriminarea romilor

3.2.3. Discriminarea musulmanilor

3.3. Drepturile minorităţilor

3.3.1. Recunoaşterea

3.3.2. Cetăţenia

3.3.3. Probleme de drepturi ale minorităţilor pentru romi

3.3.4. Probleme legate de drepturile minorităţilor pentru musulmani

4. IMPORTANŢA MONITORIZĂRII ŞI A EVALUĂRII

4.1. Monitorizarea desfăşurată de organizaţiile internaţionale

4.2. Monitorizarea guvernamentală

4.3. Societatea civilă

5. RECOMANDĂRI

MONITORIZAREA PROCESULUI DE ADERARE LA UE:
PROTECŢIA MINORITĂŢILOR