Eseu despre începutul discursului civic despre romi în Principatele Române şi despre semnificaţia desfiinţării robiei romilor în contextul internaţional al "integrării europene" a Ţărilor Române, la mijlocul secolului al XIX-lea

ROMII: DE LA ROBI LA CETĂŢENI

I. Instituţia robiei romilor căzuţi in  "ţigănie" în istoria socială a Principatelor române

O părere privind originile robiei romilor în Principatele române

În decembrie 1855 şi în februarie 1856, organele administrative ale Moldovei şi Valahiei - denumite în mod curent ca Principatele Române - au proclamat abolirea totala a robiei romilor în aceste ţări. Importanta semnificaţie istorică a acestor evenimente nu se limitează numai la romii care trăiesc în România, ci şi la romii vorbitori ai dialectului zis « vlah » al limbii romani, care trăiesc în Europa Centrala şi Occidentală, precum şi în cele doua Americi, ai căror strămoşi au emigrat din actualul teritoriul românesc, după abolirea robiei. De aceea, de exemplu, în martie 1982, la Paris, Centrul Internaţional al Romilor, sau acum, în februarie 2006, asociaţii ale romilor din Franţa organizează celebrarea emancipării romilor din robie.

Abolirea robiei romilor a fost un proces lung şi dificil. Un moment iniţial al acestei lupte a fost marcat de Revoluţia de la 1848 din Valahia (Ţara Românească).  Printre alte reforme iniţiate de revoluţie, a fost şi cea de a proclama eliberarea romilor deţinuţi de persoane private, de boieri, aşa-zişii « ţigani boiereşti ». Revoluţia din Ţara Românească a fost înfrântă şi romii emancipaţi s-au întors la foştii lor stăpâni. Dar lupta lor curajos organizată, pentru apărarea emancipării lor din robie, a exercitat o mare presiune asupra evenimentelor politice ce au urmat. In final, robia a fost abolită şi romii au căpătat drepturi civile depline. Participarea masivă a romilor la Revoluţia de la 1848 din Ţara Românească reprezintă una din cele mai semnificative manifestări politice ale lor, din toate ţările europene. Orice comemorarea a Revoluţiilor europene  din 1848 se cuvine să amintească şi de revolta masivă a romilor împotriva statutului lor de subordonaţi, din timpul Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească.

Toate aceste comemorări reprezintă pentru romii de astăzi îndemnuri pentru a atrage atenţia opiniei publice spre evenimentele legate de robia romilor şi spre istoria lor în general. Noi trebuie să considerăm aceasta ca o parte din datoria noastră şi să “colectăm noi înşine” fragmentele de istorie de la toate comunităţile mai mari sau mai mici ale poporului nostru răspândit în întreaga lume.

Această lucrare reprezintă o tentativă de a trata problema controversată şi încă obscura referitoare la originea şi cauzele robiei romilor în Principatele Române.

La început voi reaminti că, în actualul text, “statul român” se referă la entitatea politică formată prin unirea a unor provincii istorice şi geografice, care, o perioadă îndelungată, au fost entităţi politice autonome şi anume Ţara Românească, Moldova istorică, inclusiv Basarabia şi Bucovina, Transilvania şi Dobrogea.

Romii au fost înregistraţi de timpuriu în toate aceste provincii: la 1385, în Ţara Românească, la 1402, în Moldova, la 1417, în Transilvania. Dar ei au avut statut şi destine diferite în aceste provincii şi circumstanţele politice şi economice generale au fost diferite. În Transilvania, ei erau “oameni liberi” din punct de vedere juridic. Prin contrast, romii care veneau în Ţara Românească şi Moldova cădeau într-o formă de dependenţă economico-juridică care, treptat, s-a transformat în robie, în instituţia social-juridică a robiei, care a luat sfârşit abia la jumătatea secolului al XIX-lea. Dar care era cauza robiei în aceste ţări?

Un rezumat al migraţiei romilor care au căzut în robie în Principatele Române

Simpla conjuncţie între cuvintele “robie” şi “rom” pare a fi un paradox, dacă nu chiar o imposibilitate, având în vedere că robia denotă cea mai rea formă de dependenţă între două persoane şi legarea cuiva de un loc fix. Poporul romilor şi felul de viaţă al romilor sunt considerate ca un puternic simbol a vieţii nomade,  al libertăţii şi al persoanelor care nu sunt legate decât reguli acceptate în mod liber şi care urmează obiceiurile comunităţii lor.

Şi totuşi, una dintre caracteristicile istorice ciudate ale comunităţilor de romi aşezate în graniţele Principatelor Române este experienţa lor de mai bine de trei sute de ani de a trăi în robie, o stare juridico-socială echivalentă formelor moderne de sclavie din alte părţi ale lumii, o situaţie care a continuat până la mijlocul secolului al  XIX-lea .

Robia romilor în interiorul Principatelor Române a fost mai curând o experienţă unică şi excepţională în istoria generală a poporului de romi. Cu toate ca aveau o poziţie socială umilă în multe alte ţări, numai în Principatele Române erau ei definiţi colectiv şi ereditar ca o categorie socială de tip castă, numită robie. Din punct de vedere juridic, acest statut era interpretat ca o formă distinctă de dependenţă personală faţă de un posesor care în mod formal era împuternicit cu drepturi depline (în afara dreptului de a-i ucide fără a fi pedepsiţi) asupra persoanelor, familiilor şi bunurilor robilor lor romi numiţi « ţigani ».

Dacă acest gen de sclavie era unic în istoria poporului romilor, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm asupra originii acestei instituţii: de ce au căzut romii în robie şi de ce s-a întamplat aceasta numai în Principatele Române?

Răspunsurile la aceste întrebări se găsesc în circumstanţele istorice concrete ale migraţiei romilor spre teritoriile româneşti, ca şi în caracteristicile economice, politice şi culturale ale societăţii din aceste teritorii din  vremea aceea şi de evoluţia ei următoare, dar autori diferiţi au abordat în mod diferit aceste probleme, conform informaţiilor generale referitoare la istoria romilor şi, de asemenea, conform atitudinilor şi poziţiilor ideologice faţă de poporul romilor şi de cultura lor.

Deci, există unele teorii care argumentează ca Principatele Române, în special Moldova, erau „porţile“ pentru intrarea romilor în Europa, pentru că, aşa cum se presupunea, romii ar fi venit pe urmele armatelor tătare, care au invadat Europa de Est în secolele al XIII-lea – al XIV-lea. S-a presupus că străbunii romilor erau deja în postura de sclavi ai tătarilor. Când au fost înfrânţi, conducătorii tătari au lăsat probabil pe sclavii/robii  lor pe câmpul de luptă, în special pe teritoriul moldovean, care era apropiat de locurile de tabară ale tătarilor din Crimeea. Se presupune, în continuarea acestei argumentări, ca robii romi au trecut de la foştii lor stăpâni la cei noi, proprietarii de pământ sau boierii care ar fi fost deci “împuterniciţi” în mod special de a-i pune în robie pe romi, pentru că aceştia din urmă erau “ prizonieri de război “.

În diferite variante, această teorie este prezentă destul de frecvent în istoriografia română, care încearcă să explice anumite realitaţi istorice precum:

·    prezenţa timpurie a romilor pe teritoriul românesc, începând cu sfărşitul secolului al XIII-lea;
·    numărul lor mare pe aceste meleaguri;
·    presupusul lor statut de sclavi/robi în primele înregistrari referitoare la ei;
·    faptul că în Moldova nu numai romii, dar şi “tătarii” sunt menţionaţi ca «robi» în unele documente istorice ale vremii

Unii istorici  au adăugat teoriei mentionaţe mai sus câteva noi argumente, care arătau că romii ar fi fost sclavi dintotdeauna. Chiar si în limba medievală indiană, spune aceasta teorie, ei ar fi făcut parte din caste inferioare, paria, şi de aceea nu erau respectaţi de către populaţia din jurul lor. Aşadar, “romii au fost născuti în robie“ şi statutul lor ca robi/sclavi în societatea românească ar fi fost în “beneficiul“ lor, din moment ce astfel au fost acceptaţi de către stăpanii lor şi de ceilalţi oameni, având o utilitate economică şi socială recunoscută. Acest argument particular este nu numai eronat din punct de vedere istoric, ci reprezintă şi o prejudecată rasială şi etnică, pentru că încearcă să explice instituţia practică a robiei romilor în cadrul societaţii românesti feudale ca decurgând dintr-o inferioritate socială atemporală, aistorică; explicaţia unui fapt istoric şi cultural în circumstanţe particulare se face printr-o presupusă incapacitate a romilor de a fi liberi, incapacitate “înnăscută” şi moştenită a populaţiei de romi.

Cercetările recente despre originea romilor şi migraţia lor din India ne ajută sa evaluăm critic şi să respingem astfel de argumente bazate pe prejudecaţi şi preconcepţii. Există argumente serioase care-i prezintă pe romi ca descendenţi ai tuturor castelor şi sub-castelor indiene din vremea migraţiei lor istorice spre  Asia centrală şi apoi spre Europa, inclusiv ai populaţiilor ce formau castele comercianţilor sau ale războinicilor  din India acelei vremi, secolele ale IX-lea şi al X-lea. Aceste fapte aruncă, de asemenea, o noua lumină asupra controversatei probleme a robiei romilor în Principatele Române.

Dupa opinia mea, stramoşii romilor erau oameni liberi. Ei au fost parte dintr-o organizaţie complexă şi elaborată social şi dintr-o cultură a cărei prezenţă legitimă este bogaţia şi unitatea limbii romani, diversitatea obiceiurilor lor combinată cu constiinţa puternică de a aparţine aceluiaşi popor, în ciuda spaţiului şi a timpului care separă comunităţile romilor răspândite acum în întreaga lume. De asemenea, este argumentat în mod consistent că stramoşii romilor au emigrat din căminele lor indiene exact pentru a evita un statut umilitor de “prizonieri de război şi de sclavi“, după invaziile repetate ale lui Mahmud Ghaznavi în nordul Indiei. Acum este acceptat faptul că cea mai mare parte a migraţiei romilor a urmat un drum lung prin Asia Centrală până în Bizanţ şi apoi către teritoriile balcanice; de aici, ei s-au răspândit în valuri succesive de migraţie, începând din secolele al XIV-lea şi al XV-lea, către Europa de Est, Centrală şi Occidentală, în căutarea unor oportunităţi economice şi a unui tratament administrativ mai bun.

Ţările Române au fost printre primele în care s-au stabilit grupuri de romi care au migrat; de aceea ei au fost prezenţi şi înregistraţi pe teritoriile românesti, după cum se presupune, din secolul al XII-lea. Pentru că valul de romi care traversa Dunărea către Principatele Române era continuu, numărul lor în această regiune a crescut simţitor. La migraţia iniţială spontană, mai târziu s-a adăugat înca una: în timpul numeroaselor războaie din teritoriile din sudul Dunării, principii sau voievozii români în mod frecvent au luat un mare număr de romi din Balcani, aducându-i înapoi în Principatele Române, în Ţara Românească şi apoi în Moldova. Un document ne spune că au fost aduşi cu forţa din Bulgaria în Ţara Românească 11.000 - 12.000 persoane, fără bagaje sau animale, care arătau ca « egiptenii »: se presupune că aceste persoane erau romi.

Un document înregistrează, de asemenea, că principele moldovean Ştefan cel Mare, în urma unui război din care a ieşit victorios cu vecinii săi din Ţara Românească (1471), a transportat în Moldova peste 17.000 romi sau « ţigani » pentru a le folosi forţa de muncă. Poate că aceste cifre sunt exagerate; oricum, ele arată valoarea economică ridicată asociată « ţiganilor ».

Deci, chiar dacă este posibil ca o parte din romii din Moldova să fi venit în urma migraţiei ramurii din Crimeea a romilor, urmând eventual rutele comerciale deschise de armatele tătare, evidenţa istorică sugerează că marea majoritate a romilor a imigrat în teritoriile româneşti din regiunile din sudul Dunării, aşa cum au făcut şi alte grupuri de romi, care s-au răspândit în Europa Centrală şi de Vest. La fel ca toate rudele lor care au ajuns în diferite ţari europene, romii au ajuns în Ţările Române în a doua jumatate a secolului al XIII-lea  şi începutul secolului al XIV-lea, erau oameni liberi şi au rămas oameni liberi o bună perioadă de timp până să cadă în robie. O dovadă în sprijinul acestei afirmaţii este faptul că, de-a lungul întregii istorii medievale a Principatelor române, a existat un număr mic, dar constant de romi liberi, reamintind, atât fraţilor lor ajunşi în robie, cât şi experţilor lipsiţi de prejudecăţi din ziua de azi, statutul iniţial de oameni liberi al romilor, care, mult mai târziu, au devenit legaţi ca robi / « ţigani ». Presupunând că poporul romilor a intrat în Europa pe urmele tătarilor(ai caror sclavi ar fi fost deja), ne putem întreba de ce romii nu au fost sclavi/robi în celelalte ţări ale Europei de Est şi Centrale, ţări care au fost, de asemenea, invadate de tătari şi care aveau, de asemenea, obiceiul de a-i trata pe “ prizonierii de război” ca sclavi. Dar, pe de altă parte, dacă romii au venit în Principatele Române ca persoane libere, de ce au devenit robi/sclavi? De ce sunt înregistraţi « ţiganii »  ca robi în primele documente care le menţionează prezenţa în Principatele Române?

Robia romilor ca parte a structurii Principatelor Române în perioada medievală

După părerea mea, cauza aducerii romilor în robie în Principatele Române nu-şi are originea nici în hazardul migraţiei lor în teritoriul românesc, nici în anumite caracteristici etnice “inferioare”, după cum se menţionează şi se argumentează în teoriile bazate pe prejudecăţi.

Dimpotrivă, statutul de dependenţă al romilor şi mai târziu cel de robie în aceste ţari este strâns legat de structura puterii şi de procesele de formare a structurii claselor în societatea medievală românească. Prezentarea acestui întreg proces depaşeşte intenţia lucrării de faţă. Pot menţiona numai, ca un cadru teoretic general, teoria istoricilor sociali (H.H. Stahl, în principal) care au studiat controversele referitoare la ţăranii lipsiţi de pământ şi «căzuţi» în situaţia de şerbie către zorii istoriei moderne a Principatelor române. Conform acestei teorii, ţaranii « pământeni » trăiau iniţial ca oameni liberi şi în posesie colectivă („devălmaşă”) a pământului satelor lor; exploatarea fiscală mereu crescândă de către grupul boierilor, reprezentaţi colectiv de către principele local, a dus treptat la « legarea lor de pământ » ca şerbi şi,  treptat, la deposedarea lor de pământ şi la aducerea la o stare de dependenţă economică şi juridică tot mai puternică de proprietarul astfel îmbogăţit prin abuz.

În timp, Principii locali, în special în Ţara Românească, au transferat către anumiti boieri şi anumite mănăstiri, dreptul de a colecta darile (tributul) din satele menţionate anterior. Boierii şi mănăstirile au luptat pentru a transforma treptat acest drept în dreptul asupra pământului şi mai târziu şi asupra persoanelor care erau ini’ial libere. Ca urmare, a apărut o clasă de ţărani lipsiţi de pământ şi dependenţi, în perioada secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea în Principatele Române. Acest proces local a fost parte a unui proces mai amplu în întreaga Europă de Est, unde ţărănimea a trecut prin experienţa care a fost denumită “ a doua servitute”, care însemna o exploatare puternică a muncii ţăranului printr-un sistem de muncă obligatorie şi mai târziu muncă de corvoadă, ambele reprezentând o forma de semi-robie (economistul şi sociologul I. Wallerstein a denumit acest tip de exploatare “ muncă constransă creatoare de recoltă“).

Dreptul asupra pământului nu era numai condiţia de bază a libertăţii sociale şi juridice, ci reprezenta şi  baza «cetăţeniei», ca sursă şi garanţie a drepturilor în relaţiile cu entităţile politice existente în perioada respectivă. A fi «pământean», sau «nativ» în Principatele Române însemna să fii proprietarul unei bucăţi de pământ. Persoanele nou-venite în teritoriile româneşti, « veneticii », erau împiedicaţi de a avea acces la dreptul de a poseda pământ, astfel încât, “străini” fiind, ei deveneau prin lege persoane dependente faţă de principele local, relaţie materializată prin plata unor taxe specifice către acesta. Aceste taxe plătite de străini erau corespondentul tributului colectiv plătit de sate ca expresie a “pământeniei“ lor. Principele era considerat proprietarul de drept al întregului teritoriu al Principatelor Române. În mod similar, acelaşi Principe era considerat “proprietarul“ nominal al străinilor stabiliţi în ţara sa, care erau trataţi ca parte a « proprietăţii » principelui.

Fără a da alte amănunte despre istoria socială a Principatelor Române, trebuie numai să adăugăm că, în aceste ţări, exploatarea ţărănimii şi formele specifice pe care le-a luat “ a doua servitute” erau mult mai aspre decât cele din alte regiuni ale Europei de Est. Aceste fapte erau legate atât de organizarea socială specifică a ţărilor române, cât şi de dependenţa lor externă de Imperiul Otoman şi, mai târziu (în timpul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea) de dependenţa faţă de Imperiul Ţarist « protector ».

Toate aceste caracteristici generale ale Principatelor române au avut consecinţe specifice asupra situaţiei sociale şi a tratamentului administrativ al imigranţilor romi în teritoriile româneşti. Putem vedea acum că robia romilor în Principatele române era parte şi segment a structurii generale de clase a societăţii române feudale. Statutul lor de robi se adaugă celui al şerbilor români şi, împreună, ei formau cel mai de jos strat al ierarhiei sociale feudale. Existau diferenţe între şerbia ţăranilor români şi robia sau « ţigania » romilor, dar, în principal, ambele categorii sociale erau parte a aceluiaşi sistem al “celei de-a doua servituţi”; tăria exploatării lor şi tratamentul lor administrativ erau similare, până în punctul în care anumite grupuri de romi (care, în mod formal, juridic şi fiscal, erau robi) aveau condiţii de muncă şi viaţă mai bune în comparaţie cu cele ale anumitor grupuri de şerbi români şi erau ceva mai “liberi” în privinţa posibilităţii mobilităţii rezidenţiale.

În timpul campaniei pentru abolirea robiei romilor, la mijlocul secolului al XIX-lea, un poet şi publicist român de renume a evocat în mod sugestiv “(…) sentimentul de fraternitate care i-a mişcat pe descendenţii shudras indieni şi pe cei ai împăratului roman, coloniştii lui Traian: se sprijineau unii pe alţii şi purtau împreună dificultăţile acestei ţări şi împreună purtau pe umerii lor povara feudalismului boieresc”. Dacă însă robia romilor era numai o variantă a relaţiilor generalizate de servitute din Principatele Române, de ce numai romii erau în poziţia de robi, şi de ce a fi « ţigan » echivala cu statutul juridic de rob? Ce rol a jucat etnicitatea lor în procesul înrobirii lor?

Un “scenariu” al căderii romilor în robie în Principatele Române

Căderea romilor în robie în Principatele Române nu a fost un eveniment formal izolat, înregistrat ca “document istoric”. A fost mai curând un proces în timp, care s-a desfăşurat paralel cu procesul transformării ţăranilor romani, a « pământenilor », din oameni liberi în şerbi legaţi de pământ. Reţinând detaliile menţionate anterior despre migraţia romilor în Europa şi despre structura socială în România medievală, putem „reconstrui” acum principalele direcţii ale procesului de cădere în robie al romilor în Principatele Române.

Împinşi de migraţia lor vestică din zona balcanică spre regiunile din nordul Dunării şi central-europene, grupuri de migranţi romi au venit în teritoriile Ţării Româneşti şi, mai târziu, ale Moldovei şi Transilvaniei. Ei au fost atraşi către aceste regiuni de economia înfloritoare a secolelor al XIII-lea - al XVI-lea a entităţilor  politice în curs de formare pe actualele teritorii româneşti. În acele vremuri, un comerţ puternic lega aceste teritorii cu regiunile mediteraniene (la Apus) şi cu Orientul Apropiat şi Îndepartat. Grupurile de romi nomazi au găsit aici condiţii bune pentru practicarea meşteşugurilor de prelucrare a metalelor, a lemnului etc. sau pentru a desfăşura propriul lor comerţ cu animale (asa după cum arată primele înregistrări despre romii din Moldova). Aceste bune oportunităţi economice explică de ce mulţi romi au preferat să-şi limiteze nomadismul la teritoriile româneşti şi de ce alte migraţii spontane spre aceste teritorii au continuat în secolele al XIV-lea – al XVI-lea.

În plus faţă de aceste condiţii economice bune, migranţii romi au primit un tratament administrativ destul de bun, pentru că aptitudinile lor erau necesare şi legile în această perioada de început a feudalismului statelor româneşti erau destul de favorabile. Ca toţi ceilalţi străini stabiliti pe pământul românesc, migranţii romi trebuiau să plătească un tribut anual (taxe) către Principii locali, acceptând astfel dependenţa faţă de ei, în schimbul protecţiei oferite de Principi şi de clasa boierilor, care, la acea vreme, erau, în principal, o clasă de militari. În acest fel, grupurile de romi nomazi au intrat în legatura de dependenţa fiscală faţă de principii din Ţara Românească şi Moldova, care reprezentau autoritatea publică în acele timpuri. Dar aceasta era o dependenţă limitată în schimbul unor taxe clare: bani, aur, muncă, bunuri. Grupurile de romi se bucurau de un grad semnificativ de libertate, dupa obiceiurile şi standardele (dreptul obişnuielnic) din acele timpuri. Erau liberi să-şi păstreze ocupaţiile şi să circule prin ţară pentru a le practica. Şi-au păstrat obiceiurile, viaţa lor de comunitate şi liderii lor. Era ca un fel de „contract” între principii români şi şefii romilor, un contract benefic pentru ambele părţi. Această situaţie este dovedită istoric prin tratamentul aşa numiţilor „ţigani domneşti”, romii care se aflau în proprietatea Principelui şi, mai târziu (în secolul al XVIII-lea), ai statului; ei erau cei mai numeroşi şi  şi-au păstrat drepturile şi privilegiile până la mijlocul secolului XIX ,,când a fost abolită instituţia juridică a robiei. Romii aparţinând acestor grupuri au rămas nomazi până în anii de după al doilea razboi mondial, când s-au sedentarizat sub presiunea acţiunilor administrative initiate de statul român post-belic. Ei încă păstrează obiceiuri şi norme de organizare socială care se disting puternic de ale majoritarilor şi reamintesc de modul specific de viaţă din secolele trecute, al grupurilor de romi venite de timpuriu pe teritoriile româneşti. Obiceiurile şi, mai ales limba romani vorbita de ei, se aseamănă cu cele ale grupurilor de romi  instalate pe teritoriul altor state, unde nu a existat forma extremă de dependenţă a robiei.

Situaţia la care se face referinţă ca fiind « robie »,  în cazul acestor grupuri de romi care aparţineau principelui era, repet, reprezentată doar un fel de dependenţă administrativă şi fiscala; implică puţină (sau chiar deloc) dependenţă personală umilitoare evocată şi documentată ca « robie ».

Mai mult chiar, viaţa de zi cu zi a romilor era, din anumite puncte de vedere, mai bună decât a ţăranilor români trăind în aceeaşi zonă, pentru că aceştia erau legaţi de pământ şi exploataţi puternic, în timp ce romii nomazi erau liberi să se mişte prin toată ţara şi meşteşugurile lor erau bine plătite. Romii care au trăit într-adevar în « robie » erau aceia care aparţineau celorlalte două categorii de proprietari de pământ: boierii şi mănăstirile.

După cum am amintit mai înainte, regula şi obiceiul erau în aceste ţări ca Principele sa împroprietarească mănăstirile Bisericiii Ortodoxe şi pe boieri cu pământ, cu diverse bunuri, vite etc., ca şi cu dreptul de a strânge taxele din satele de ţărani liberi (care, mai tarziu, au căzut şi ei « în şerbie » şi au fost legaţi de pământ. Ca parte a proprietăţii principelui (pentru că erau străini în Principatele Române), familiile şi grupurile de romi (numiţi în documente ca “şatre”  şi « sălaşe »), erau, de asemenea, daţi la mănăstiri şi boierilor, ca servitori care să asigure munca şi meşteşugurile necesare în economia agricolă din acel timp. De aceea primele înregistrări despre romi în Principatele Române apar chiar în astfel de acte de danie (documente de donaţie), care, prin conţinutul lor juridic şi prin finalităţi, subliniau poziţia de subordonare, de dependenţă a grupurilor de romi. Dar în cazul romilor (ca şi în cazul satelor donate cu tot cu ţărani), ceea ce Principii donau  mănăstirilor şi boierilor nu era dreptul de proprietate (în sensul modern al termenului) asupra persoanelor, ci dreptul respectivelor mănăstiri sau respectivilor boieri de a strânge taxele (în muncă, bani şi produse), pe care romii erau obligaţi să le platească principelui. Ceea ce era transferat de la principe la proprietarii particulari era relaţia de dependenţă,  care era  limitată  şi care includea elemente de libertate, precum  şi anumite drepturi.

După parerea noastră, primele înregistrări referitoare la romi în Principatele Române ne spun că, în acele timpuri (secolul XIV), romii erau într-o poziţie de dependenţă (ceva aproape „normal” în organizarea socială a acelor timpuri), dar nu neaparat într-o poziţie de “robie” (în sensul sclaviei moderne), după cum pretind unele teorii pe care le-am menţionat în primul capitol al acestui document.

Lucrurile s-au schimbat considerabil în perioada următoare, în secolele XV-XVI, când boierii şi mănăstirile au încercat să transforme drepturile lor asupra bunurilor şi privilegiilor donate, în sensul unor drepturi de proprietate personală.  Acest proces a avut loc în perioada în care nivelul tehnologic al economiei agricole interne era scăzut şi nevoia de forţa de muncă era permanent în primejdie din cauza fluctuaţiilor demografice, datorate atât războaielor numeroase purtate de Principatele române, cât şi încercarilor individuale ale ţăranilor localnici de a scăpa de diverşi proprietari de pământ. În acest context, grupurile de romi ofereau proprietarilor feudali în curs de formare, perspectiva unei forţe de muncă sigure, ieftine şi calificate. Romii erau numeroşi, erau printre puţinii care posedau meşteşugul prelucrării metalelor şi lemnului în sate şi pe domeniile feudale.

Mănăstirile şi boierii au obţinut de la principe dreptul de a transforma dreptul de a colecta taxele de la romi, care reprezentau o garanţie a libertăţii lor, în dreptul de a le limita libertatea prin aceste taxe. Mănăstirile şi boierii plăteau taxele pentru romii aşezaţi pe domeniile lor în schimbul stoarcerii de la ei a din ce în ce mai multă muncă şi din ce în ce mai multe servicii. În timp, dependenţa care iniţial era limitată şi contractuală, a fost transformată într-o dependenţă nelimitată şi care se moştenea ereditar faţă de proprietarii feudali; aceştia au reuşit să subordoneze în mod similar şi unele sate “devălmaşe “ de ţărani, care iniţial fuseseră libere. Pentru că romii erau daţi acestor proprietari împreună cu bunuri, inclusiv cu pământ, animale etc., indivizii romi au început să fie consideraţi ca bunuri economice şi trataţi din punct de vedere juridic ca „obiecte” mai curând decât ca persoane. Fiind consideraţi ca  „proprietate personală ” a boierilor, aceştia din urmă s-au simţit îndreptăţiţi să-i folosească pe romi până la abuz, să exercite un control aproape total asupra persoanelor lor, ca şi asupra bunurilor romilor, în afară de dreptul formal de a-i ucide fără a fi pedepsiţi (cu toate că s-au înregistrat şi astfel de cazuri). Trataţi în majoritate ca obiecte, romii erau cumparăţi  şi vânduţi, transmişi ca moştenire şi zestre. Au fost cazuri când proprietarii i-au schimbat pe romi cu alte bunuri, precum cai şi vite, case şi grădini, unelte domestice etc. Pentru că puterea şi drepturile proprietarilor asupra servitorilor lor romi au crescut, situaţia celor din urma s-a înrăutăţit, ajungând aproape de statutul şi tratamentul a ceea ce noi denumim azi  robie, în sens  de sclavie, ca termen juridic şi ca instituţie  socială.

Procesul de înrobire al romilor a început în secolul al XVI-lea  şi a atins apogeul la sfârşitul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. În acele timpuri, termenii  de “rob”  şi « ţigan » deveniseră echivalenţi şi erau folosiţi pentru a denumi romii şi statutul lor social subordonat. Aceasta a fost o perioadă de intrare a Principatelor românesti  pe pieţele europene capitaliste de cereale şi vite, o perioadă în care marii proprietari de pământ se preocupau să asigure o forţă de muncă numeroasă necesară unei agriculturi nu de subzistenţă, ci orientată către formele incipiente ale economiei de piaţă de tip modern. În această perioadă, ţăranii autohtoni aflaţi în relaţie de « şerbie » (servaj)  au trecut printr-o deteriorare a statutului lor, devenind din ce în ce mai dependenţi de proprietarii de pământ, până la punctul de a fi de asemenea trataţi, în unele situaţii, ca « robi ». Sate de ţărani români dependenţi au fost de asemenea, schimbate, cumpărate şi vândute. Ţăranii erau legaţi în mod  colectiv, solidar sau « devălmaş » de pământul « moşiei » lor  (adică al moştenirii lor, transmisă genealogic)  şi de aceea nu era posibil pentru un proprietar să-i separe pe ţărani şi familiile lor de pământul pe care îl lucrau. În contrast, grupurile de romi (indivizi şi familii) erau legaţi de persoana proprietarului. Acesta este un alt fapt care explică de ce servitutea prin care au trecut grupurile de romi era mult mai puternică, apropiindu-se, treptat,  de robie.

Dar acest proces de înrobire graduală a afectat în grade diferite diversele categorii sau grupuri  ocupaţionale de romi. De exemplu, “ţiganii domneşti” , adică romii aflaţi în registrul fiscal al Principilor, erau mult mai liberi decât « ţiganii mănăstireşti » sau cei « boiereşti ». De asemenea, « ţiganii mănăstirilor »  erau trataţi şi exploatati mai rău decât « ţiganii boiereşti », pentru că mănăstirile aveau mai puţini ţărani localnici care să le lucreze câmpurile. Printre « ţiganii boierilor », cei care lucrau în agricultură, aşa-zişii «  ţiganii de câmp » aveau o viaţă mai grea decât « ţiganii de curte », cei care realizau felurite lucrări legate de gospodăria şi de viaţa cotidiană a proprietarilor. Printre cei din ultima categorie erau multi meşteşugari, care erau în general mai bine trataţi. Un mare număr de romi trăiau în oraşe, având de aceea acces mai uşor la resursele urbane, decât populaţia care trăia în zonele rurale. Numeroase grupuri de romi au devenit sedentare prin forţa robiei, cu toate că cea mai mare parte a lor, mai ales « ţiganii domensti », şi-au păstrat viaţa nomadă. Toate aceste diferenţe au influenţat semnificativ dinamica socială şi culturală a diverselor grupuri de romi. Ceea ce este ieşit din comun în cazul istoriei romilor în Principate Române este faptul că, în ciuda grelelor condiţii de viaţă, ei au reusit să menţină, să reproducă şi să îmbogăţească moştenirea lor culturală şi identitatea distinctă. De aceea mulţi dintre romii din România de azi, descendenţii foştilor robi, au obiceiuri culturale şi viaţă comunitară distincte, ca şi o puternică identificare ca romi. Dar, desigur, sunt  variaţii de la grup la grup în ceea ce priveşte obiceiurile culturale distincte şi intensitatea identificarii lor ca romi. O parte a acestor variaţii poate fi atribuită experienţei strămoşilor lor ca romi, despre care am vorbit pe scurt mai înainte.

Putem acum să rezumăm câteva concluzii ale argumentelor prezentate până acum. Contrar anumitor teorii cu privire la originea robiei romilor în Principatele Române, consider că grupurile de romi au venit de timpuriu în Principatele Române printr-o migraţie spontană, ca meşteşugari nomazi şi comercianţi. Când au ajuns pe aceste meleaguri, ei erau oameni liberi şi şi-au păstrat statutul de oameni liberi sau un statut de dependenţă limitată cam 150 – 200 de ani dupa sosirea lor în Principatele Române. « Căderea lor în robie »  a fost un proces gradual de transformare înceată a dependenţei fiscale iniţial limitate a romilor faţă de Principii români într-o dependenţă personală nelimitată faţă de marii proprietari de pământ, mănăstiri şi boieri. Formal vorbind, întregul proces de înrobire al romilor a fost un abuz al  proprietarilor de pământ, fără nici o baza legală sau împuternicire; o practică  repetată, un abuz permanent întărit a devenit cu încetul o situaţie “de fapt”, un fel de “obicei al pământului”. Mult mai târziu, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, acest obicei a fost « scris » şi transcris în “Codul Robiei” reprezentat de Codurile de legi orânduite de domnii fanarioţi, Mavrocordat, Caragea, Callimach, îndeosebi şi reluate, parţial, în Regulamentele organice, interpretarea sa depinzând de interesele proprietarilor.

Cauzele robiei romilor rezidă din poziţia lor ca grup străin, « venetic », care a pătruns într-o societate de tip agrar organizată pe dreptul de proprietate în devălmaşie a pământului, exercitat de « pământeni », baza economică a ceea ce mai târziu a devenit « cetaţenia » în statul român modern.  Accesul mediat la proprietatea pământului, mediat prin comunitatea genealogică (reală sau fictivă) a satului devălmaş i-a impiedicat  pe romi, ca şi pe alţi străini, să aibă propria lor parcelă de pământ, condiţia de libertate şi dreptul la “cetăţenie” completă şi drepturi civile în  formele statale incipiente sau mature ale Principatelor române.

Aceste fapte specifice organizării sociale de pe teritoriile româneşti au fost combinate cu resursele generate de aptitudinile şi ocupaţiile specifice ale romilor - prelucrarea metalelor, a lemnului, cautarea aurului în nisipul râurilor, muzica, forţa de muncă propriu-zisă, resurse valorificate în mod special într-o societate cu o agricultură înapoiată din punct de vedere tehnologic. Soluţia pentru păstrarea aptitudinilor romilor şi a forţei de muncă, din ce în ce mai necesare atunci când economia agrară română s-a orientat spre o economie de piaţă, a fost menţinerea romilor într-o dependenţă personală asemănătoare care a evoluat, treptat, spre  robie. În societatea română medievală diviziunea socială a muncii se interfera cu o diviziune etnică a muncii, a statutului şi privilegiilor. Într-o astfel de societate, ceea ce erau atributele cultural-etnice ale romilor au devenit sursele rolului lor economic şi mai târziu, ale statutului de subordonare social-juridică. Numele lor etnic peiorativ ţigan - adus sub forma de “aţingani” din teritoriile de la sudul Dunării - a ajuns să dobândească, în acest proces, semnificaţia socială de rob (sclav), o categorie subordonată, aşadar inferioară pe scara ierarhiei sociale. Ceva similar era adevărat şi pentru şerbii localnici al căror nume etnic “rumân” denumea, în Ţara Românească, pe ţăranii dependenţi, lipsiţi de pământ, în timp ce clasa care deţinea pământ, din acelasi pachet etnic, se identifica cu elita politica straină, cu turcii sau cu funcţionarii lor cosmopoliţi, grecii. Mai târziu, numele de “rumân” s-a transformat în apelativul etnic-naţional de « român », cu derivatele sale.

Urmând direcţia argumentelor menţionate anterior este mai uşor de înţeles că robia romilor în Principatele Române era un fenomen mai curând excepţional, dacă ţinem cont de istoria romilor în alte ţări. Dar era aproximativ „normal” ţinând cont de împrejurările economice, politice şi culturale ale Principatelor Române, în care diferitele forme de dependenţă personală şi socială ale categoriilor sociale existente reprezentau o regula. Mai mult chiar, dependenţa politică a Principatelor române de Imperiul Otoman şi mai târziu de Imperiul Rusiei ţăriste explică, printre alti factori, menţinerea, în aceste ţări, a structurilor sociale feudale – incluzând robia romilor, până târziu, la mijlocul secolului al  XIX-lea.

Separat de aceste împrejurări particulare, unice, robia romilor în Principatele române pare să fie numai un capitol în lunga istorie a suferinţelor şi discriminării poporului rom de-a lungul întregii sale istorii în Europa modernă. Grupurile de romi din alte ţări europene nu erau vândute şi cumpărate cum erau rudele lor din Principatele Române, dar erau expuse prejudecăţilor etnice şi discriminarii, hărţuielilor, expulzărilor, pedepselor crude şi chiar exterminării colective. „Pilonii” Europei medievale – Biserica Catolică, breslele, aristocraţii feudali  se temeau deopotrivă şi îi dispreţuiau pe romi şi au dus o politică permanentă de izolare şi marginalizare a lor, în diverse ţări. Programele „iluministe” pentru „civilizarea” forţată a romilor, concepute şi aplicate de Maria Tereza şi Josif al II-lea, de Carol  al V-lea sau Caterina au avut aceleaşi efecte ca şi sedentizarea forţată prin înrobire a grupurilor masive de romi din Principatele Române.

După cum am evidenţiat deja, în timp ce romii erau înrobi-i din cauza aptitudinilor lor şi a forţei de muncă necesare în Principatele Române rămase în urma din punct de vedere economic şi tehnologic, alte grupuri de romi au fost marginalizate şi stigmatizate ca vagabonzi, nomazi şi „paraziţi” în ţările vest-europene, exact din cauza aptitudinilor lor şi a forţei de muncă, care nu erau necesare în societăţile şi economiile occidentale mai avansate tehnologic şi orientate deja către capitalism.

Cu toate acestea, într-un cadru comparativ mai larg, instituţia robiei nu a fost unică în Principatele române. Robia a înflorit în ultima perioadă a Imperiului Bizantin până la sfârşitul secolului al XIII-lea.  În Imperiul Otoman, prosperul comerţ cu sclavi a continuat până aproape de sfârşitul secolului XIX. Un comerţ cu sclavi similar pe Marea Neagra şi Mediterană făceau şi oraşele italiene, spaniole şi portugheze, cu sclavi provenind din Europa de Est, păstrând o vie “tradiţie” europeană care a explodat mai târziu în forma comerţului trans-oceanic cu sclavi africani către cele două Americi. În final, toată ţăranimea Rusiei a fost într-o situaţie similară robiei până pe la 1865.

Având toate aceste fapte în minte, nu este de mirare ca migranţii romi au devenit subordonaţi în Principatele Române care au moştenit destul de multe din instituţiile bizantine şi ale ţărilor din împrejurimi. Departe de a “moşteni” robia din istoria lor trecută indiană, migranţii romi în secolele al XIII-lea - al XV-lea,  în Europa de Est au căzut într-un model  de “pură” extracţie europeană, de recrutare a muncii prin înrobire forţată (să nu uitam că au existat şi forme de înrobire voluntară, prin contract, aşa cum arată A.Gebora în lucrarea sa despre « Robia in Transilvania ») şi  prin discriminare culturală, instituţii  pre-existente, ca practici sociale şi ca instituţii de drept, în raport cu migraţia economică a romilor.

Robia romilor în Principatele Române în timpul secolelor XVI-XIX şi statutul lor de subordonaţi în alte ţări est-europene erau doar variante ale sistemului generalizat de “muncă forţată pentru recolte” (“forced cash labour”) şi de a “doua robie”, specifice acestor regiuni ca şi altor regiuni din lume care erau încorporate ca economii şi societăţi “periferice” în cadrul “sistemului mondial capitalist” în expansiune (Immanuel Wallerstein).

Considerată ca atare, robia romilor în Principatele Române apare ca un capitol în plus în lunga istorie a asupririi şi robiei, din epoca “clasică” până la “robia modernă” practicată în America şi în Indiile de Vest. De asemenea, emanciparea romilor din robie în secolul XIX apare ca parte a mişcarii mai largi, internaţionale, de abolire a sclaviei. Această mişcare a schimbat viaţa şi istoria milioanelor de oameni în lume şi a pregătit terenul pentru luptele lor în viitor pentru afirmare etnică şi pentru drepturi civice.

Consider că este bine să facem astfel de analize comparative pentru a descoperi şi expune punctele comune dintre istoria romilor şi a altor popoare într-o lume care, de asemenea, s-a transformat dinspre felurite statut-uri de dependenţe personale, îmbinate în ierarhiile specifice lumii feudale sau capitalismului american – incluzând şi felurite forme de sclavie/robie, către statutul de cetăţenie şi acces egal la drepturi, specific lumii moderne şi îndeosebi celei de azi (cel putin, în sfera idologiei).

Romii de astăzi din România au dezvoltat o mobilitate socială deosebită, în timp ce şi-au păstrat elementele culturale distinctive şi conştiinţa etnică. Lecţia primită de la străbunii lor robi a fost aceea a unei opoziţii continue împotriva oricărui abuz, subordonare sau discriminare. Descendenţii foştilor robi s-au alăturat acum mişcarii internaţionale a romilor pentru afirmarea culturii lor proprii, a limbii romani şi a accesului egal la drepturile civice într-o lume care continuă să reproducă elemente de subordonare socială şi discriminare culturală moştenite din multiplele istorii sociale locale bazate pe dependenţe şi ierarhii de grup. 

II. Gândirea "aboliţionistă" a generaţiei de la 1848. Desfiinţarea robiei romilor:"... o zi de serbare pentru patrie..."

Dăinuind aproape cinci secole ca relaţie juridică şi socială, robia romilor pătrunsese adânc în ordinea socială feudală din cele două Principate, în relaţiile economice şi în structurile administrativ-juridice, în viaţa cotidiană şi în mentalitatea proprietarilor de robi, a romilor înşişi (ca « ţigani »)  şi a celorlale categorii sociale.

Fiind strâns legată de problemele mai generale ale societăţii feudale şi ale privilegiilor proprietarilor de pământ, de şerbi şi de « ţigani », robia romilor era greu de înlaturat dintr-o dată. De aceea desfiinţarea robiei a luat caracterul unui anevoios proces politic, constituit dintr-o succesiune de evenimente şi acţiuni, direct sau indirect legate de robia propriu-zisă. Acest proces s-a desfaşurat treptat, sinous, pe durata a mai bine de trei decenii, înregistrând frământările politice, contradicţiile sociale şi schimbările de ansamblu ale societaţii româneşti din Principatele româneşti  în decursul acestei perioade.

La 8/20  Februarie 1856, Divanul obştesc al Ţării Româneşti vota o lege care declara că „Robia se desfiinţează” în întregul Principat, după ce la 10/22 Decembrie 1855 o lege Similară din Moldova proclama în preambulul ei că: „Robia se desfiinţează pentru totdeauna din principatul Moldovei, toţi acei care vor călca pamântul Moldovei sunt oameni liberi”.

Se consfinţea astfel juridic încheierea unui îndelung proces, dintre momentele căruia amintim:
·    reglementarea juridică a robiei prin aşezămintele juridice de la sfârşitul secolului XVIII şi prin codurile Caragea (1817) şi Calimah (1818);
·    eliberarea robilor particulari de către unii boieri liberali: C.Conachi, în 1826, în Moldova1, I. Câmpineanu, în 1834, în Ţara Româneasca, E. Bălăceanu, în Ţara Românească, în cadrul „falansterului de la Scăieni”, organizat între 1835-1836, sub inspiraţia lui Th.Diamand;
·    acţiunile întreprinse în Ţara Românească, în anii 1833-1840, de către domnitor şi administraţia statului, în baza prevederilor Regulamentului Organic, pentru "colonizarea" robilor statului pe moşiile boiereşti ca lucrători agricoli şi eliberarea lor în 1847, în Ţara Românească;
·    instituirea, în ambele Principate, a unor fonduri bugetare pentru „răscumpărarea” şi eliberarea de către stat a robilor particulari („ţiganii boiereşti”) în cazurile de vânzare a acestora;
·    desfiinţarea instituţiei robilor proprietari ai boierilor (particularilor) în Ţara Românească în cursul revoluţiei de la 1848, reintrodusă însă după înlăturarea guvernului revoluţionar provizoriu prin intervenţia armatei străine;
·    eliberarea robilor particulari, cu despăgubirea proprietarilor, prin Legiuirile din 1855 şi 1856, în Moldova şi în Ţara Românească.

Fiecare dintre momentele acestui dificil proces al dezrobirii a facilitat precizarea programului politic al generaţiei care a înfăptuit revoluţia de la 1848, Unirea celor două Principate şi dobândirea independenţei  României la 1877 / 78. Desfiinţarea robiei romilor a devenit astfel o parte componentă a vastului program de transformare a societăţii, de democratizare a instituţiilor ei, de modernizare a mentalităţilor şi a spiritului public din cele două Principate.

Înfruntarea de interese şi dezbaterile publice legate de desfiinţarea robiei au oferit oamenilor "de progres", un prilej favorabil, uneori chiar un simplu pretext, pentru abordarea unor probleme mai complexe ale societăţii româneşti a timpului şi pentru afirmarea unor idei care, altcumva, nu puteau trece de cenzura severă a presei, supravegheată atunci cu atenţie de către puterile "suverane" sau "protectoare" ale Principatelor, Imperiul Otoman şi respectiv, Imperiul Rusiei ţariste. Asa cum spunea o voce a vremii, desfiinţarea instituţiei robiei: "(...) însemnează că un pas mai mult se face pe calea progresului, ce însemnează că pasul ce se face va să tragă încă după sine un şir de asemenea pasuri, spre îmbunătăţirea stării sociale a ţării noastre."

Ideea dezrobirii romilor era deopotrivă o consecinţă, o « beneficiară » a programului mai general de reforme sociale, dar şi o purtătoare a acestuia, fiind uneori înainte-mergătoare reformelor mai adânci, deoarece întrunea mai lesne consensul public altminteri atât de divizat de interesele de grup.

Iată de ce măsurile de desfiinţare a institutiei robiei, fie parţială, ca în 1844 şi 1847, fie completă, precum în 1855-1856, au fost primite cu mult entuziasm de către membrii progresişti ai clasei politice, de « reformatorii » şi protagoniştii « tranziţiei » instituţiilor politice ale vremii. La rândul lor, Domnitorii "perioadei regulamentare" neputând acţiona pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor clăcaşi, lăsaţi la discreţia proprietarilor de pământ de către Regulamentele Organice, îşi disputau prioritatea iniţierii uneia sau alteia din aceste măsuri. Eliberarea robilor clerului şi ai statului în 1844 era considerată drept un act dintre cele mai însemnate ale epocii, iar în 1847 domnitorul G. Bibescu motiva votarea măsurii similare prin "prilejul de a dobândi unul din cele mai mari drepturi ale omenirii şi posterităţii recunoştinţă".

Ziua de 28 noiembrie 1855, când domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, a iniţiat proiectul Legii privind eliberarea robilor particulari, era socotită "(…) o zi de serbare pentru patrie...însemnând cea mai frumoasă pagina pe progresul neamului românesc", "o zi de libertate ce răsări pe frumosul ceriu al Moldovei". Desfiinţarea robiei era "(…) o mândra faptă a istoriei contemporane a poporului român, care astfel poate zări marele sau viitor, căci ea e mândru şi mare pas către dânsul", şi  “un triumf câştigat de armele civilizaţiei asupra unuia din duşmanii societăţii."

Legea pentru desfiinţarea robiei in Ţara Românească prevedea la rându-i că "(…) o zi de solemnitate publică se va hotărî, în care să se celebreze în eternitate acest act al desfiinţării robiei din principat".

Ulterior, printr-o hotărâre a Sfatului Administrativ al Ţării Româneşti, această zi era fixată pentru  8/20 februarie, deoarece, în acea zi a anului 1856, domnitorul Barbu Ştirbei întărise Legea pentru desfiinţarea robiei, dându-i astfel forma definitivă.

La 1855, M. Kogălniceanu  considera actul desfiinţării robiei drept "(…) convicţia inimii, a logicii, dorinţa cea mai vie a existenţei mele". Mai târziu, memorând înfăptuirile politice ale generaţiei sale, Kogălniceanu situa emanciparea robilor drept una din "cele trei date mari din istoria contemporană a României", alături de măsura emancipării ţăranilor, desfiinţarea privilegiilor boiereşti şi proclamarea libertăţii politice şi civile pentru toţi fii României.

Această semnificaţie complexă a emancipării robilor romi a făcut ca fiecare moment important al realizării ei să fie însoţit de o amplă discuţie publică asupra măsurilor mai generale ce urmau a se stabili pentru schimbarea atitudinilor faţă de romii emancipaţi, pentru integrarea lor civică, în noua lor condiţie de oameni liberi, de cetăţeni cu drepturi egale cu ale celorlalţi locuitori, cu "pamântenii".

Dezbaterea publică a fost mai intensă în Moldova unde, în 1855, a luat forma unei adevărate "campanii de presă", dar a fost prezentă şi în Ţara Românească, precum şi în unele ziare din Transilvania, cum ar fi Telegraful şi Gazeta de Transilvania.

Discuţia publică asupra desfiinţării robiei a prilejuit exprimarea unor atitudini şi diseminarea de  informaţii istorice şi economice care, citite acum, dezvăluie o viziune coerentă, o "gândire  aboliţionistă românescă", parte integrantă a gândirii sociale şi politice româneşti din prima jumătate a secolului XIX şi componentă importantă, insuficient analizată încă, a ideologiei generaţiei de la 1848.

Fără a urmări un plan sistematic dinainte elaborat, dar beneficiind de efectul cumulativ al scrierilor unor personalităţi importante ale vieţii politice şi culturale ale vremii, precum şi de cercetările sistematice ale unor istorici de prestigiu precum Kogălniceanu sau A. Papadopol-Calimah, gândirea socială şi publicistică, solicitate de înfăptuirea desfiinţării robiei, au examinat o mare diversitate de probleme legate de originea istorică a  instituţiei  juridice a robiei, de locul şi de relaţiile ei cu celelalte categorii sociale în cadrul diviziunii sociale a muncii şi a sistemului feudal.

Analiza acestei instituţii particulare a istoriei sociale şi politice româneşti era încadrată într-un program politic de ansamblu, generat de angajarea gânditorilor progresişti ai vremii în disputele pentru reformarea societăţii Principatelor române, pentru democratizarea şi modernizarea instituţiilor lor, pentru afirmarea şi dobândirea autonomiei politice a statului român.

În acest text, ne-am propus expunerea şi analiza unora dintre motivele (ideile) de bază ale "discursului public" privind desfiinţarea robiei romilor, cu scopul:
a) de a contribui  la completarea imaginii asupra evoluţiei ideologiei româneşti din anii 1840-1860;
b) de a ilustra un stil de gândire si un anumit fel de a " vorbi" despre romi,
c) de a plasa "discursul" într-un context politic esenţial pentru formarea statului modern al României: cel al reformei instituţiilor sociale şi al afirmării publice a obiectivului eliberării Principatelor române  de sub dominaţia unora dintre marile puteri politice ale vremii, Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă, prin căutarea sprijinului celorlalte mari puteri, a statelor Europei Occidentale, al caror sprijin îl căutau animatorii proiectatului stat român suveran.

III. Motivele principale ale discursului public despre desfiinţarea robiei romilor: originea instituţiei robiei; contribuţia economică a muncii robilor "ţigani"; înfrăţirea lor prin munca cu ţăranii români "legaţi de pământ";  relaţia dintre abolirea clăcii  ţăranilor şi desfiinţarea robiei romilor

Ideea desfiinţării robiei şi a eliberării robilor ţigani a fost afirmată, aparată şi argumentată printr-o polemică susţinută cu mentalitatea şi cu opiniile marilor proprietari de robi (Domnitorul, ca reprezentant al statului; mănăstirile; boierii) care încercau să justifice menţinerea robiei sau, cel puţin, amânarea acesteia.

În această polemică, parte a luptei mai cuprinzătoare pentru reformarea societăţii româneşti, intelectualii şi presa progresistă de la mijlocul secolului XIX, denunţau caracterul istoric, temporar, al instituţiei robiei, socotită până atunci ca fiind "naturală", "firească", existând din totdeauna, deoarece, se credea că "ţiganii erau născuţi pentru a fi robi".

Încă în lucrarea sa despre romi/ţigani din 1837, M.Kogălniceanu era preocupat de cunoaşterea istoriei romilor ca popor, în scopul de a convinge opinia publică europeană despre necesitatea desfiinţării robiei. El ironizează, în prefaţa lucrării, pe europenii care formau societăţi filantropice pentru abolirea robiei uitând că "(…) în sânul propriului lor continent, în Europa, există 400.000.de ţigani care sunt sclavi" ale căror obiceiuri şi situaţia socială stârnesc o curiozitate pasageră, fără ca "nimeni să-şi dea osteneala de a civiliza acest popor".

Deşi publicată în străinătate, lucrarea lui Kogălniceanu nu a rămas fără ecou în rândul cărturarilor şi oamenilor politici progresişti din ţară. În memoriile sale, C. Negruzzi, pe atunci deputat în adunarea obştească a Moldovei, notează interesul pe care lectura cărţii lui Kogălniceanu l-a stimulat pentru situaţia robilor ţigani, până la punctul de a întocmi un discurs în favoarea eliberării lor din robie. Informaţii privind istoria romilor din Principate şi originea istorică a robiei lor apar frecvent în presa din Moldova în preajma votării legii pentru emanciparea ţiganilor; vom reproduce câteva dintre ele în rândurile ce urmează.

III.1. Opinii privind originea instituţiei robiei romilor şi construirea lor ca „ţigani”  în istoria socială a  celor două Principate

Într-un comentariu al Gazetei de Moldova la Ofisul princiar din 28 noiembrie 1855, privind desfiinţarea robiei ţiganilor, este menţionată originea indiană a romilor, migraţia lor în întreaga lume.

Situaţia lor socială în Moldova, ca robi, este comparată cu relaţiile juridice de servaj ale ţăranilor autohtoni, ambele instituţii juridice, robia şi şerbia, fiind denunţate ca abuzuri. În Moldova, romii "(..) au căutat adăpost, siguranţa şi ospitalitate(...) unde pentru astă binefacere i-au prosforat (jertfit) a lui şerbie", datina care "se abătu de la buna cuviinţă şi Ţiganii, ca Ilotii Lacedemonilor, au fost la noi trataţi nu ca oameni, ci ca un lucru".

Această condiţie socială a dus la privarea lor de "dreptul libertăţii individuale şi îi  lipsea de binefacerile învăţăturii religiei şi a moralurilor şi au abătut al lor firesc talent şi ghibacie către fapte prin care ajunsese a fi de ovelirea (dispreţul) omenirei şi de sarcina publică, chiar spre dauna proprietarilor".

Regulamentele Organice al celor două Principate - cu perspectiva lor aristocratică, ţintind să justifice interesele boierilor proprietari de pământ şi de robi - socoteau că robii sunt "de povara şi de sminteala ceealantei lăcuinţi a ţării." Cauza "relelor"generate de romii înrobiti, de « ţigani » ar fi fost, după autorii Regulamentelor, în "modul de viaţă" al unora dintre ei, al nomazilor, în "nestatornicia"  lor şi mai ales "(...) în privire ca departarea ţiganilor de dogmele sfintei noastre religii este una din pricinile sălbaticiunii şi a nelegiuitelor fapte". Relaţiile de proprietate în cadrul carora robia « ţiganilor » era posibilă nu erau puse în discuţie, ci dimpotrivă, întarite, Regulamentele consemnând obligaţia robilor « ţigani » de "(…)a fi îndatoraţi la slujba stăpânilor lor", robii fiind ca o proprietate particulară.

Spre deosebire de soluţiile paternalist-conservatoare preconizate de Regulamentele Organice pentru "îmbunatăţirea" soartei «  ţiganilor » robi ai statului, un articol (citat mai sus) din Gazeta de Moldova, ziarul care exprima opiniile promotorilor modernizării, căuta cauza comportamentelor de dezorganizare socială din rândul robilor în condiţia lor juridică de oameni trataţi prin abuzul proprietarilor "ca un lucru", ca sclavi. Soluţiile Regulamentelor Organice sunt criticate în mod direct: "(...) Îngrijirea Regulamentelor Organice de a regla soarta ţiganilor şi emanciparea celor ai statului şi a mănăstirilor introdusese o anomalie în drepturile lor, încât numele de „ţigan” tot era echivalent cu cel de sclav."

Se argumentează astfel necesitatea desfiinţării robiei, eliberarea romilor robi ai particularilor, care erau cei mai numeroşi şi a căror emancipare punea în discuţie problema generală a raporturilor de proprietate feudală şi a privilegiilor clasei boiereşti.

Referindu-se la istoria romilor şi a robiei lor în ţările române, istoricul şi publicistul Th. Codreanu, redactorul ziarului "Zimbrul", notează, într-un articol apărut în acest ziar, "originea orientală" a romilor: "(...) un neam care la ivirea sa în Europa nicăieri nu afla un azil mai ospitalier decât în Ţările Române",  dar care "deodată se pomeni sub jugul robiei, sub jugul feudalismului boieresc " ; de aceea ei "au suferit cele mai avare schingiuiri". Subliniind în mod clar relaţia dintre robia romilor ca „ţigani” şi organizarea socială feudală,  Th. Codreanu afirma: "(...) Cât timp au fost ţiganii şerbi (în sens de robi – nota autorului), atât de mult a ţinut şi feudalitatea româna în principate". Similar, alte articole, apărute în aceeaşi perioadă, denunţau robia "ţiganilor" drept o "practica abuzivă", "semnul veacurilor de violenţa şi de tiranie feudală".

III.2. Valoarea muncii şi contribuţia economică a robilor romi

Prezentarea originii istorice a robiei romilor lor ca "abuz" din partea boierilor,  ca "abatere" de la datinile şi "bună cuviinţă" a poporului român, era însoţită, în presa de la mijlocul secolului XIX, de evidenţierea contribuţiei economice a muncii romilor ca robi, a « ţiganilor », de-a lungul timpului.
Romii au adus o contribuţie însemnată în istoria socială şi economia Principatelor românesti,  cu variaţii ce au reflectat profilul şi dezvoltarea de ansamblu a economiei din Principate de-a lungul timpului. Clarificarea acestei contribuţii economice a constituit argumentul de bază al revendicării eliberării lor de către actorii modernizării politice de la mijlocul secolului XIX. Dreptul la eliberarea din robie a romilor era justificat prin tradiţia muncii lor prin care deveniseră "legaţi cu Moldo-Românii"; argumentarul dezrobirii « ţiganilor » era valabil şi pentru desfiinţarea clăcii ţăranilor români, reforma pe care Gazeta oficială nu o putea aminti  decât aluziv, criticând relaţiile de proprietate feudală care-l făceau pe ţaranul român clăcaş, ca şi pe rob, "osândit la şerbia care l-au lipsit de libertatea de a-şi alege un alt patron, dupre alegerea sa".

Valoarea economică a robilor « ţigani », ca forţă de muncă ieftină, începuse să scadă în prima jumatate a secolului XIX, ca urmare a schimbării tipului de exploatare agricolă a proprietăţilor boiereşti, prin utilizarea intensivă a muncii ţăranilor clăcaşi ăi prin patrunderea activităţilor de tip industrial.

Acest nou tip de exploatare agricolă era mai bine consolidat în Moldova decât în Ţara Românească, situaţie ce a influenţat, printre altele, şi atitudinea proprietarilor faţă de munca robilor « ţigani » şi faţă de menţinerea robiei în general. De altfel, proprietarii din Moldova au acceptat cu mai multă usurinţă ideea desfiinţării robiei particulare şi au renunţat cu mai multă generozitate la despăgubirile oferite de stat prin legea din 10 decembrie 1855.

În acest context economic şi socio-cultural de ansamblu, când valoarea muncii robilor era în scădere - fapt reflectat şi în scăderea preţului lor la vânzarile / cumpărările de robi ce aveau încă loc -, multor spirite ale vremii, îndeosebi proprietarilor conservatori, li se părea că utilitatea economică a muncii robilor ar fi fost redusă dintotdeauna, ca robii « ţigani » erau "întreţinuţi" cu hrană şi îmbracaminte pe cheltuiala proprietarului, aducându-i acestuia mai degrabă pagubă decât câştig. Robia era prezentată şi apărată astfel ca fiind favorabilă « ţiganilor » şi n-au lipsit opinii după care pentru romi, ca  „ţigani”, robia ar fi fost de preferat  "libertăţii" pe care o aveau ţăranii clăcaşi.

Polemizând cu astfel de opinii, adepţii modernizării economice şi sociale a Principatelor au evidenţiat utilitatea economică a muncii prestate de robi stapânilor lor de-a lungul veacurilor; prin calităţile lor de meşteşugari pricepuţi sau de lucrători agricoli, romii înrobiti ca « ţigani », alături de ţăranii « rumâniţi » sau înşerbiţi, au adus o contribuţie economică însemnată, cu variaţii ce au reflectat profilul şi dezvoltarea de ansamblu a economiei din Principate de-a lungul timpului.

Punerea în evidenţă a acestei contribuţii economice a constituit argumentul de bază al revendicării eliberării lor de către clasa reformatorilor politici de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Un comentariu apărut în "Gazeta de Moldova", în 1855, afirma ca robii îsi câştigaseră dreptul la eliberare "(…) prin purtarea jugului în curs de patru secole", iar G. Sion, în articolul "Cauza sclavilor", publicat în acelasi an în "Zimbrul", îi îndemna pe proprietari să renunţe la despăgubirea oferită de stat pentru eliberarea robilor lor, deoarece acestia, "(...) printr-o robie îndelungată, şi-au rascumpărat de zece, de douăzeci, de cincizeci, de o sută de ori preţul lor (dacă poate să se mai preţuiască sufletul omului)!" La fel, N. N. Rucăreanu, preocupat de emanciparea robilor din Ţara Româneasca înca de la 1844, se întrebă oarecum retoric, în  numele proprietarilor, "(…) cum ne vom putea lipsi vreodată de aceste foloase însemnătoare" aduse de munca şi dările robilor « ţigani », sugerând unele măsuri economice însoţitoare ale actului politic al dezrobirii,  precum: "(…) emancipaţii nu numai să nu-şi părăsească meşteşugurile lor de fer, arama, os, ş.a., ci mai vârtos proprietarul să-i îndemne şi pe ceilalţi conlocuitori a învaţa de la dânşii ceea ce nu ştiu, să silească a spori  şi a îmbunătăţi instrumentele, încât vreodată, când  vom fi  şi noi înşine mai liberi, înţeleg când vom avea putere, mijloace şi bani îndestui (căci ce este ne-averea? un sclavagiu; ce este neputinţa? o supunere ) şi vom aduce industria în patria noastră, aceşti oameni să fie mai bine preparaţi şi prevazuţi de a pune în lucrare progresul lor".

Proprietarii de robi erau pe deplin conştienţi de valoarea economică a robilor « ţigani », deşi contribuţia muncii lor era diferită de la un proprietar la altul, nu numai în funcţie de numărul robilor, ci şi de priceperea stapânului de a le valorifica munca. Pentru mulţi, îndeosebi pentru boierii mari, robii « ţigani »  erau parte a "etichetei" lor: numărul lor  trebuia să arate rangul pe care îl  deţineau sau, de exemplu,  « zestrea » pe care o dădeau fiilor şi fiicelor lor atunci când se însurau/măritau. Pentru alţi proprietari, îndeosebi pentru cei modeşti, întreţinerea robilor era mai costisitoare decât folosul adus de munca lor ieftină; când renunţau la despăgubirea oferită de stat, renunţau la un numar mic de robi, admiţând însă, cum spunea un astfel de boieraş că "toată averea sa nu consistă decât în aceşti robi". Proprietarii mari consimţeau numai la "înjumătaţirea averii lor".

Un Nicolae Băleanu din jud. Dâmboviţa însă, ştiuse să-şi folosescă mai bine forţa de muncă a robilor romi: în 1848, când guvernul revoluţionar provizoriu al Ţării Româneşti declarase eliberarea robilor, se împotrivise plecării « ţiganilor »  pe care îi avea în lucrarea fabricii de postav din acest district şi care se ridica la un număr destul de mare. Aceştia protestaseră faţă de proprietar care, spune documentul, "(..)  acum  îi cere a-i avea în lucrare cu plata şi nevroind în nici un chip a primi învoire despăgubitoare sub pretext ca să mai asufle din maltrataţia ce a avut  în robia lor ".

Eliberarea « ţiganilor » robi ai statului Moldova, la 1844, prilejuieşte lui N. Istrati o "Disertaţie în privinţa ţiganilor" aparută în Gazeta de Transilvania. Autorul, bun cunoscător al relaţiilor dintre proprietarii de pamânt şi ţărani, se dovedeşte a fi şi un bun cunoscător al obiceiurilor şi îndeletnicirilor diferitelor neamuri de romi, pledând în favoarea calităţilor lor de muncitori agricoli sau de meşteşugari. El critica opinia celor care "(…) vor crede că, încât se vor atinge de statornicirea ţiganilor statului, oricare cercare se va zădărnici.." deoarece “ţiganii” ar fi „nededaţi cu munca câmpului, (...), nestatornici şi fără înclinare spre muncă. (...) Însă aceste păreri sunt foarte greşite” şi, pentru a-şi întemeia argumentul, analizează diferenţiat situaţia specifică celor două categorii de „ţigani” foşti în proprietatea statului: lingurarii şi ursarii. În cazul primilor (robii lingurari, 2925 familii cu 10.051 suflete) "(...)sunt veacuri întregi de când s-au domesticit (în sens de statornicit, sedentarizat – nota autorului) şi s-au stabilit pe la sate, ei astăzi nu mai au nici o deosebire de clăcaşi, prin urmare Comisia (de statornicire a ţiganilor emancipaţi – nota autorului) cu aceştia, ca şi cu cei mănăstireşti, nu va avea altceva a face decât a le împărţi locuri de hrană după aşezământ, ca şi celorlalti locuitori şi să desfiinţeze tocmelile ce au cu proprietarii, carii pe unele locuri foarte-i împovărează şi-i asupresc".

Cât priveşte romii ursari, modul lor de viaţă nomad se datora nu îndărătniciei sau lipsei de înclinare pentru munca câmpului, căci  ei "(...) s-ar fi statornicit nu aşa cu greutate, când pe o parte amarâta stare de azi a ţăranilor nu i-ar fi degustat şi nu i-ar fi înspaimântat cu totul; iar pe de altă parte, dacă ocolaşii şi alţi slujbaşi privind la interes în parte (taxele plătite de "ţiganii statului" – nota autorului) nu le-ar fi dat să înţeleagă că dezrobirea este o mască şi că ei au a ramânea robii proprietarilor particulari unde se vor aşeza". Şi în cazul acestui neam de romi, N. Istrati arată că (…) sunt câţiva muncitori şi harnici. La unii sunt stări (bunuri, averi) însemnătoare" şi autorul exemplifica cu un caz concret: pe lângă munca câmpului "fiecare are încă 2, 3 meşteşuguri, de unde li s-au însuşit lor numirea lor de meşteri încă pe timpul când străbunii noştrii români au trebuit să se ocupe numai de arme ca să-şi apere vetrele domestice de năvălirea gintelor barbare şi să păstreze deviitorilor clironomie (moştenire) o patrie". Date fiind calităţile lor de lucrători agricoli şi de mesteşugari, N. Istrati propune ca sedentarizarea ursarilor să fie facută prin a "li se da pe seama lor, cu un preţ potrivit, una din acele multe moşii ale mănăstirilor ce se zic închinate, unde să se aşeze cu toţii, plătind în termen potrivit suma banilor cât va costa moşia.", ei fiind "în stare a răspunde asemenea sumă de bani". Autorul prezintă în detalii un calcul economic al unei astfel de întreprinderi lăsată pe seama administraţiei irimilor eliberati din robie, arătând cât de realizabilă ar fi aceasta, dacă n-ar fi fost "(...) piedica ce vor a prepune unii, că s-ar întâmpina la statornicirea acestor ţigani". Astfel de piedici erau inventate de "(...)acele duhuri neîmpăcate firesce în sine chiar", care "au fost şi sunt vrăjmase oricărei reforme şi declaraţi  împotrivitori la tot  pasul ce se  face în cilivizaţie şi în cultură, c-au fost şi sunt în toate mişcările povăţuiţi din sistem (de statul  nou, de după Regulamentele organice ce le apără interesele – nota autorului) şi nu de princip". În acest punct al Disertaţiei sale, autorul polemizează violent cu acele "duhuri ruginite" ce defăimaseră gestul tinerilor moldoveni care, în frunte cu M. Kogălniceanu, omagiaseră actul domnitorului M. Sturdza şi al Adunării obşteşti a Moldovei, care adoptaseră Legea emancipării ţiganilor mănăstireşti şi apoi a celor ai statului; acele « duhuri ruginite » îi acuzaseră pe tinerii modernizatori de linguşire şi de interese materiale. Articolul se încheie cu o clară delimitare a poziţiilor de grup şi de clasă în contextul luptelor politice în cadrul cărora emanciparea  robilor « ţigani » era, după cum am aratăt, doar un obiectiv parţial într-un program politic mai cuprinzător. Celor care-i criticaseră pe tinerii liberali entuziasmaţi de emanciparea ţiganilor mănăstireşti, celor care, după opinia clară a autorului articolului, făceau parte "dintr-un clas privilegiat a stăpâni fără vreo condiţie pământuri, dobitoace şi oameni", N. Istrati le adresează o răspicată formulare a clivajelor şi a conflictelor de grup ce caracteriza clasa politică românească la aceea vreme: "(…)Dumneavoastră sunteţi fiii altui veac, ai altei vârste, ai altui duh ca şi ai altei clase".

O dată mai mult, problema emancipării şi statornicirii romilor nomazi nu era considerată, de către adepţii  reformelor, ca o problemă  de corectare a "modului de viaţă" al « ţiganilor », ci ca o problemă de critică şi de schimbare a raporturilor sociale, a marii proprietăţi boiereşti, în primul rând.

Am prezentat şi am citat pe larg "disertaţia" lui N. Istrati, deoarece acest text arată cât de preocupată era conştiinţa publică reformatoare de la mijlocul secolului al XIX-lea de problema emanciparii romilor din robie, ca « ţigani » şi de ceea ce astăzi s-ar numi "integrarea lor socială", corespunzător relaţiilor sociale generale specifice epocii de atunci şi pornind de la o bună cunoaştere a obiceiurilor şi a ocupaţiilor fiecărui grup sau "neam" de romi şi a diferenţelor dintre aceştia.

În plus, analiza acestui text arată mai clar decât altele similare, tipul de "discurs public” asupra locului romilor în economia şi societatea perioadei cercetate, modul în care se împleteau diferitele motive şi obiective ale gândirii şi ale acţiunii grupului politic ce urmarea să reformeze societatea românească după un program liberal.

Studiul lui N. Istrati se ocupă în mod direct de problema particulară a emanciparii romilor / « ţiganilor » din robie, dar, pe parcursul argumentării, aduce în discuţie principalele preocupări sociale ale vremii şi ne arată care era repertoriul intelectual al susţinătorilor reformei instituţiilor economice şi sociale ale vremii şi, în sens mai larg, al reformei spiritului public: 
·    situaţia grea a ţăranilor clăcaşi ("amărâta stare de zi a ţăranilor");
·    datoriile lor împovărătoare de muncă către stat ,"înfricoşătoarea salahorie" a ţăranilor clăcaşi (de care romii  emancipaţi urmau să fie scutiţi în primii ani ai statornicirii lor la sate);
·    statutul mănăstirilor “închinate” la Muntele Athos şi arendarea moşiilor lor;
·    abuzurile funcţionarilor administraţiei de stat: ocolaşii şi slujbaşii care îi sfatuiau pe romii nomazi, foştii « ţigani domneşti » recent eliberaţi, să nu se statornicească (sedentarizeze) pentru a nu pierde veniturile ce le aveau de pe urma lor;
·    conflictul dintre tinerime şi "duhurile ruginite", critica privilegiilor de clasă şi militantismul primilor pentru civilizaţie şi cultură;
·    glorificarea luptei înaintaşilor pentru apărarea patriei şi critica acelor contemporani care nu numai că nu "iubeau după cuviinţă" această patrie, dar au şi "primejduit-o" şi au "jertfit-o" (prin intrigile şi servilismul faţă de marile puteri străine dominatoare, „protectorii” drepturilor marilor proprietari de pământ, de  ţărani aserviţi şi de romi înrobiţi).
"Disertaţia în privinţa ţiganilor" preciza, în acest fel, un întreg program politic, o atitudine, o stare de spirit care treptat aveau să schimbe instituţiile feudale existente, pregătind naşterea statului român modern.

Discursul lui N. Istrati şi al generaţiei sale argumenta polemic şi convingator locul pe care romii emancipaţi de robie urmau să-l aibă în noua societate, liberi pe munca şi persoana lor, alături de ţăranii clăcaşi faţă de care, cel puţin unii dintre romi, nu mai au nici o deosebire culturală.  Integrarea robilor romi, a  "ţiganilor" în economie şi societatea românească, contribuţia lor la dezvoltarea acesteia a constituit baza dobândirii libertaţii politice, a "împământenirii" lor (termenul ce denumea atunci statutul de « cetăţenie »)  şi a "frăţiei" cu poporul român în numele căruia guvernul provizoriu de la 1848 proclama: "Timpii de robie au trecut şi ţiganii de astăzi sunt fraţii noştrii".

III.3. Vectorii reformei: ieşirea din  robie a  romilor / « ţiganilor » şi ieşirea din şerbie a ţăranilor autohtoni

Şerbia ţăranilor români şi robia romilor că „ţigani” erau  componente ale relaţiilor  economice, juridice şi sufleteşti generate de marea proprietate feudală reprezentată de Domnitori, de boieri si de mănăstirile Bisericii ortodoxe. Fiecare măsură de reformare a uneia din aceste componente a proprietăţii feudale a pregătit calea pentru reformarea celorlalte, în contextul general al schimbărilor impuse de apariţia şi consolidarea relaţiilor moderne de producţie, bazate pe proprietatea individuală de tip burghez şi pe integrarea economiei  Principatelor în piaţa capitalista europeană.

Desfiinţarea "rumâniei" şi a "veciniei" la mijlocul secolului al XVIII-lea a constituit şi începutul drumului către desfiinţarea treptată a robiei, idee subliniată de M. Kogălniceanu, preocupat de a încadra actul emancipării robilor « ţigani » în lupta politică pentru reformarea socială şi  modernizarea statului român.

În ianuarie 1844, ziarul Propasirea, redactat de M. Kogălniceanu, omagia actul eliberării robilor clerului şi ai statului printr-un număr special, tipărit pe hârtie verde, culoarea speranţei, propunând ca dată a desfiinţării complete a robiei ziua de 6 Aprilie 1849, când se îimplineau 100 de ani de la ieşirea din şerbie ("abolirea robiei" spune autorul) a ţăranilor sau « vecinilor » din Moldova, la 1749.

Aceeaşi "serie istorică" o susţinea şi istoricul Th. Codrescu, ca moment al sfărâmării lanţurilor "urâcioasei sclavii din toata Moldova".
La rându-i, emanciparea ţiganilor la mijlocul secolului XIX era considerată de A. Russo, într-un articol publicat în Steaua Dunării, condusă tot de Kogălniceanu, drept "o dezrobire ce ne va duce la alte dezrobiri ce stau în năravurile noastre, deşi sub alte numiri". Aceste "alte numiri"  erau răspicat rostite în "Hronica" aparută în  România Literară, la câteva zile după articolul lui Russo: "(…) astăzi cade şi se desfiinţează robia cea neagră, mâine caută să cadă şi să se desfiinţeze şerbia cea albă(...), căci altminteri cum vom putea începe a fi o societate?" întemeiată pe "principii de dreptate şi umanitate", cum specifică paragraful imediat anterior al articolului.

Provocarea la adresa marii proprietăţi boiereşti era directă, încât această profeţie, abil strecurată într-un articol ce lăuda o măsură înţeleaptă a guvernului de atunci, n-a scăpat atenţiei cenzurii, ducând la suprimarea apariţiei revistei2 lui Alecsandri care, prin însuşi titlul ei, "România Literară", propunea la acea epocă un veritabil program politic pentru realizarea unităţii naţionale într-un stat modern.

III.4. Pentru o cetăţenie  socială completă: şanşe egale de muncă pentru romii emancipaţi din robie

Completarea libertăţii individualea romilor, emancipaţi de robie, cu o reformă radicală în regimul proprietăţii,  era parte a "nodului gordian" ce, după expresia lui Kogălniceanu, trebuia tăiat: proprietatea feudală nu făcea posibil "a întemeia şi în România braţe libere şi proprietate liberă"3, scopul economic şi politic al burgheziei române, în plină afirmare, ideal din perspectiva căruia "(...) interesul proprietarului şi a unei înţelepte economii de stat este de a mări numărul de muncitorilor liberi, nu însă numărul cerşitorilor şi al sclavilor", cum arată un articol din "Zimbrul", numit "Chestia robilor"4. Autorul acestui articol era preocupat şi de adoptarea unor măsuri de educaţie publică a emancipaţilor pentru a-i forma ca muncitori disciplinaţi, potriviţi pentru o economie de tip nou, capitalist, care să înteleagă "(...) ca prin muncă li se sporeşte priceperea şi îmbunătăţirea materială".

Desfiinţarea robiei crea nu numai şansa formării unor muncitori liberi şi orientaţi spre muncă, ci şi a educării unei noi raţionalităţi sau mentalităţi economice, de tip burghez, la foştii proprietari. Pe aceştia încerca A. Russo, în articolul citat, să-i convingă că robii, ca bun economic, alcătuiau un "capital greu de a se preface", în vreme ce "(..) prefacerea robiei în bani (prin despăgubirea ce urma a fi platită de stat) este un folos mai simţitor decât robia", plata despăgubirilor urmând a fi efectuată printr-un sistem de credit public, începutul unui sistem financiar modern ce pregătea astfel "(...) mijloace pentru toate marile îmbunătăţiri ce ne asteapta"5.

IV. Desfiinţarea robiei romilor, catalizator al formării societăţii civile şi mentalităţii moderne în Principatele române

IV.1. Romii şi imaginarul colectiv al secolului al XIX-lea: proiecte de organizare socială a societăţii românesti, în legatură cu emanciparea romilor

Preocuparea pentru reformarea economiei şi societăţii româneşti pe baze noi este prezentă şi în Memoriul adresat de Theodor Diamand, la 1841, guvernului moldovean, preocupat atunci de punerea în aplicare a prevederilor Regulamentelor organice privind statornicirea (sedentarizarea) « ţiganilor » nomazi, foşti robi ai statului. În această reformă, care în Moldova, spre deosebire de Ţara Românească, debuta mai târziu şi fără prea multe rezultate, Th. Diamand găseşte pretextul şi prilejul formularii uneia dintre cele mai consistente utopii sociale ale sale, inspirată de teoriile lui Charles Fourier, privind organizarea pe baze "societare" a societăţii româneşti.

Diamand propune organizarea ţiganilor, împreună cu alte "multe familii sarace" în "colonii agricole-industriale", organizate după principii similare "falansterului de la Scăieni", ce eşuase în Ţara Românească, prin anii 1830. Avantajele economice şi detaliile administrative sunt acum mai bine argumentate şi precizate pentru a convinge autorităţile şi a le obţine cooperarea într-un proiect ce avea ca scop declarat "îmbunătăţirea stării morale şi materiale a ţiganilor" şi a "moralului claselor de jos" în general. Aceste « colonii » ce  urmau să înceapă modest (în forma unei acţiuni pe care azi am numi-o de " asistenţă socială" şi de " integrare socială a marginalilor") aveau ca scop, în formulările lui Diamand, dezvoltarea unei industrii românesti, "economisirea de timp, de braţe şi de combustibil, valorificarea resurselor naturale interne, modernizarea tehnicilor de exploatare agricolă, îmbunătăţirea comerţului intern şi extern şi a balanţei de plaţi", pe scurt, „dublarea venitului proprietăţii în mai puţin de cinci ani".

Aceste reforme radicale ale întregii economii şi societăţi erau prezentate în maniera tipică socialismului utopic, într-un proiect privind îmbunătăţirea modului de viaţă al romilor nomazi, problemă concretă ce preocupa administraţia vremii. Nu cunoastem reacţia guvernului moldovean la memoriul lui Diamand, dar ştim că, în legatură sau nu cu acesta, începând cu anul imediat urmator, la 1842, eforturile administrative pentru sedentarizarea nomazilor s-au intensificat.

Tot de pe o poziţie socialistă, dar de factură romantică şi cu un mai pronunţat caracter de critică socială, Cezar Bolliac a arătat un interes constant în activitatea sa politică, publicistică şi literară, problemelor eliberarii robilor romi şi îmbunătăţirii vieţii lor, ca parte a procesului înlăturării sistemului feudal de exploatare a muncii şi de înlocuire a lui cu o economie şi  societate modernă  „Ţiganul şi clăcaşul / au fost gândirea mea”6 mărturisea el, într-o confesiune poetică, sintetizând astfel crezul social al unei întregi generaţii de militanţi  pentru revoluţionarea societăţii feudale.

Urmând acest crez, în 1835 şi 1836, Bolliac a adresat Memorii unor personalităţi politice din Ţara Românească şi Moldova, în vederea desfiinţării robiei7; el protesta împotriva diferitelor mizerii îndurate de robii ţigani în poezii precum "Fata de boier şi fata de ţigan" sau "Ţiganul vândut" (1843); a făcut parte din Comisia pentru eliberarea robilor, în timpul guvernului revoluţionar provizoriu din Ţara Românească, la 1848; a cântat bucuria celor eliberaţi din robie în poezia "O Ţigancă cu pruncul său la statuia libertăţii în Bucureşti", după ce încurajase agitaţia politică printre robi, în perioada premergatoare revoluţiei.

Constatăm astfel că, de pe poziţii politice şi ideologice diferite (general-liberale, socialist-utopice, socialist-romantice) robia romilor, a „ţiganilor”, ca şi şerbia sau claca ţăranilor români, erau criticate ca elemente definitorii ale unui sistem feudal de organizare a muncii şi a societăţii ce trebuia înlocuit printr-o economie şi o societate nouă, de tip burghez-capitalist sau de tip socialist, vag conturat.

IV.2. Argumente pentru reformarea  juridică şi constitutională a statului român

Critica sistemului economic şi social feudal, prin intermediul criticii robiei „ţiganilor” şi a revendicării desfiinţării ei, era continuată şi prin critica institutiilor politice şi juridice ce întăreau şi legitimau sistemul de inegalităţi şi privilegii din care făcea parte şi robia. Emanciparea robilor devenea parte a programului liberal care milita pentru realizarea egalităţii politice în faţa legii a tuturor locuitorilor ţarii. Căci robii făceau şi ei parte din acel "mozaic social" (C. Bolliac) reprezentat de diferitele categorii sociale şi fiscale instituite de Regulamentele organice, categorii ce semnificau inegalităţile sociale, politice şi juridice caracteristice unei societăti feudale aflate în tranziţie spre o noua ordine instituţională.

Aşa cum proprietarii de robi, majoritatea boieri, se aflau "deasupra" legilor generale ale statului, ca privilegiaţi, robii acestora, « ţiganii boiereşti » se aflau "dedesubtul" aceloraşi legi (de ex. ambele categorii sociale nu plăteau impozit către stat), ca persoane cu capacitate juridică incompletă, cu statut de "bun economic", aflat în proprietatea altcuiva. A lupta împotriva robiei însemna, implicit, a lupta împotriva întregului sistem de inegalităţi politice feudale, în primul rând împotriva privilegiilor boiereşti din semnul şi "eticheta" cărora făceau parte şi numărul robilor, al « ţiganilor » aflaţi în stăpânire. Să amintim că "aici se socoteşte drept etichetă ce completează dignitatea unei persoane ca să-şi facă serviţia prin sclavi" (serviciul casnic – nota autorului).

Din perspectiva formării unui stat democratic, modern, robia apărea revoluţionarilor de la 1848 şi făptuitorilor unirii politice a Principatelor drept "o pata neagră în ordinul nostru social ", "o monstruoasă anomalie ", "o stare înjositoare omenirei care ţine în înjosire acest neam interesant (ţiganii)”, „semnul cel de pe urma al barbariei”.

Proclamaţia de la Islaz, la 1848, declara printre altele că: "Poporul român leapadă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declara libertatea robilor celor particulari", iar M. Kogălniceanu, în Dorinţele partidei naţionale în Moldova, afirma că "un stat constituţional cu robi ar fi o monstruozitate".

Robia romilor devenise, la un moment dat, simbolul păstrării neatinse a proprietăţii boiereşti şi a ordinii sociale instituite prin Regulamentele Organice. Putem întelege de ce, dând curs intereselor proprietarilor, care stapâneu deopotrivă pământ şi robi, un Decret al forţei de ocupaţie (ce reprimase revoluţia din 1848) şi al Caimacanului instalat de acesta, îi readucea pe « ţigani » în robie ca "făcând parte a proprietăţilor particularilor", căci dezrobirea lor "atinge neapărat chestia prosperităţii ţării".

În 1855, când elibera fără despăgubire robii familiei sale, anticipând astfel cu câteva luni legea desfiinţării robiei particulare, Vasile Alecsandri dovedea, pe lângă cunoscuta sensibilitate poetică, şi o clarvăzătoare intuiţie politică, definitorie pentru întreaga sa generaţie. Alecsandri îşi însoţea gestul cu o declaraţie publică ce avea să se bucure de un larg răsunet în conştiinţele de cele mai diferite orientări politice şi ideologice: "în faţa viitorului statornic de fericire şi de demnitate ce ni se deschide înaintea noastră, (...), când neamul românesc este chemat a lua rândul pe lângă celelalte neamuri care se bucură de bucuriile unei înţelepte libertăţi, (...), robia este cea mai urâcioasă pată care dezonorează încă patria noastră în veacul acesta de propăşire".

Ajunşi la maturitatea programului lor politic şi preocupaţi de realizarea autonomiei statale, modernizatorii Principatelor nu mai acceptau nici o limitare a drepturilor cetăţeneşti, a libertaţii individuale şi a egalităţii în faţa legii. Robia era situaţia-limită a negării acestor drepturi, "conştiinţa negativă " a principiilor pe care ele se întemeiau.

Un moment important al criticii bazelor social-politice ale robiei era contestarea legitimităţii ei ca principiu de drept, critică întemeiată pe argumente teoretice şi juridice preluate din arsenalul raţionalismului şi iluminismului, din teoriile dreptului natural şi al drepturilor gintelor. Singurul temei legal al robiei era moştenirea lăsată de trecut, "obiceiul pământului", dreptul obişnuielnic, transcris şi consfinţit prin diferitele legiuiri, coduri de legi, care, în principiu, reprezentau interesele clasei boiereşti. Codurile "moderne" ale lui Caragea şi Calimah păstraseră aceste "obiceiuri" legate de robia « ţiganilor », încercând o vagă corelare a lor cu principiile raţionale de drept. Pentru codul Calimah, în vigoare până la mijlocul secolului XIX, robia era "împotriva driturilor fireşti ale omenirii ", dar ea era acceptată în virtutea obiceiului pământului.

Pentru o conştiinţă coerent modernă, la începutul secolului al XIX-lea, aşa cum era un Eufrosin Poteca, format la şcoala ideilor raţionalismului francez, "(...) oricine poate să înţeleagă libertatea de obşte a omenirii nu mai poate suferi a fi rob el însuşi, nici a ţine pe alţii în robie". Nu numai pe temei religios, ".dar însă şi politiceşte, socotindu-se robia e lucru foarte vătămator şi barbar". La mijlocul secolului, legitimitatea dreptului obişnuielnic privind robia este contestată complet şi radical, ca fiind o "practică abuzivă ", un drept "atât de mârsav şi neomenesc" (G. Sion),  "un obicei de mare pagubă sufletelor noastre, rămas fiind de la stramoşi ca un blestem asupra capetelor noastre" (M. Kogălniceanu).

Argumentul de drept era şi el întemeiat pe o concepţie mai generală despre om şi umanitate. Pentru Alexandru-Papadopol Calimah, libertatea face parte din condiţia naturală a omului şi a popoarelor, din definiţia lor. A fi rob, a supune pe cineva robiei însemnă a-l priva pe om de condiţia lui esenţială, a-l trata ca pe un lucru, a-l face ne-om. Robia apărea ca "imposibilitate logica" şi de aceea "(...) cuvintele rob şi drept sunt cu totul contrazicătoare, se desfiinţează unul pe altul ".

Contestându-se dreptul proprietăţii asupra robilor, era contestat şi corpus-ul de legi în care acest drept figura. Se admitea principiul relativităţii normelor de drept şi necesitatea modificării lor atunci cand interesul public o cerea (Papadopol-Calimah). Mai radical, C. Bolliac cerea « să se arză Arhondologia, Regulamentele organice, Pravila lui Caragea, Condica criminală de la 1851”, principalele instrumente de drept ale ordinii sociale  feudale, doarece, printre altele, ele prevedeau şi dreptul de a vinde şi cumpăra oameni ca pe vite, de ale despărţi familiile prin vânzări şi moşteniri.

Desfiinţarea robiei « ţiganilor boiereşti », eliberarea robilor aflaţi în proprietatea unor persoane particulare ridică o dificilă problemă privind raportul dintre dreptul public şi cel particular, constituind una dintre primele intervenţii ale statului în sfera proprietăţii private, principiul  de bază  al orânduirii feudale, dar şi al noii orânduiri burgheze. Despăgubirea plătită de stat era forma de păstrare neştirbită a principiului proprietăţii private. Dar acest drept al proprietarilor la despăgubire era şi el contestat, atât pe principii morale, căci însemna "o precupeţie a sufletelor omeneşti", cât şi pe considerente istorico-economice: proprietarii erau îndemnaţi, am văzut, să se mulţumească cu munca făcută de robii «ţigani» în cursul celor patru secole de robie.

Interesul acestor idei, argumente şi atitudini legate de instituţiile robiei romilor şi de desfiinţarea ei, ca instituţie juridică, depăşeşte cadrul strict al acestei instituţii, fiind relevant pentru gândirea politică generală a epocii şi mai ales pentru discuţia mai largă şi mai aprinsă în jurul desfiinţării clăcii şi a împroprietăririi ţăranilor.

Şi în cazul complicatei "chestiuni ţărăneşti", argumentele urmaseră o structură similară: cercetarea originii istorice a proprietăţii solului la diferite categorii de proprietari; socotirea proprietăţii boiereşti ca abuz şi contestarea legitimitaţii ei de drept; afirmarea dreptului ţăranilor la desfiinţarea clăcii şi la împroprietărire fără despăgubiri.

Odată mai mult reiese că problema desfiinţării robiei romilor era asimilată unei strategii de acţiune şi unui mod de gândire general, corespunzător problemelor esenţiale ale epocii; dezbaterea problemelor specifice legate de desfiinţarea robiei contribuie la clarificarea  şi mai buna elaborare a unor detalii şi nuanţe ale acestei strategii generale de acţiune şi gândire, utile în abordarea şi rezolvarea pe mai departe a problemelor politice fundamentale ale vremii. Discutarea intensă a problemei desfiinţării robiei devenea astfel, un exerciţiu civic care a contribuit la articularea gândirii politice şi la închegarea unui program de acţiune coerent pentru reformarea societăţii românesti.

IV. 3. Revoluţia sufletească a românilor în prima jumatate a secolului al XIX-lea şi "descoperirea romilor"; romii - parte a naţiunii politice, multiculturale, a statului românesc modern

Am încercat să trasăm contururile "gândirii aboliţioniste româneşti", articulată în dezbaterea despre desfiinţarea robiei romilor. Mersul general al ideilor, mentalităţilor şi conştiinţelor între începutul şi mijlocul secolului XIX poate fi urmărit, "măsurat" şi prin intermediul "barometrului" sensibil al atitudinilor faţă de robii « ţigani ».

Ca formă a relaţiilor de dependenţă personală absolută, relaţiile sociale şi sufleteşti purtate prin robia romilor, provoca conştiinţele cu o contradicţie, generată de dubla ipostază şi statut al robului de:
a)" bun economic" asemănător altor "lucruri/obiecte" aflate în proprietatea cuiva;
b) "persoană umană", asemănătoare antropologic şi cultural cu oamenii liberi, inclusiv cu proprietarul său.
Accentul pus pe una sau alta din aceste laturi, perceperea robului ca individ şi ca membru al unui grup mai larg, în conştiinţa celorlalti şi în propria-i conştiinţa, reflecta şi se afla în relaţie cu instituţii şi motive culturale integrate în practica socială de ansamblu din care fac parte atât robii şi proprietarii de robi, cât şi celelalte categorii sociale de oameni aflaţi  în grade diferite de libertate şi de dependenţă unii în raport cu alţii. Fără a intra acum într-o astfel de investigaţie, amintim aici câteva direcţii de analiză, legate de modificările şi evoluţia spiritului public, a mentalităţilor exprimate prin concepte precum cele de "umanitate”, "om", "popor", "patrie", "naţiune".

La începutul secolului XIX, ca în tot cursul perioadei feudale, existenţa şi contemplarea robiei romilor  nu produsese nimănui "tulburări de conştiinţă" (D. Bolintineanu), ele fiind considerate ca fireşti şi nedreptăţite; robii romi, ca «ţigani», erau percepuţi mai degrabă ca lucruri, ca obiecte (deşi, prin deriziune parcă, numărul şi preţul lor erau raportate la "sufletele" lor), iar "ţiganii", ca grup social, cu anumite caracteristici culturale şi morale, erau percepuţi mai mult în ipostaza "animalităţii " şi "salbaticiei" lor.

Tot pe la începutul acelui secol al XIX-lea însă, urmare a unei influenţe iluministe începute cu un secol în urmă, se înfiripa conceptul unei "frăţii creştine" între robi şi oamenii liberi care făcea dificilă, dar deloc imposibilă, relaţia de robie între proprietar şi rob.
Religia creştină a avut întotdeauna o atitudine ambivalentă faţă de robie, tolerând-o şi justificând-o, în sensul ca suntem cu toţii «robii lui Dumnezeu», dar şi criticând-o pe temeiul egalităţii tuturor fiinţelor omeneşti în faţa Creatorului.

Pătrunderea concepţiilor raţionaliste şi iluministe, de orientare laică, a permis lărgirea percepţiei despre om şi umanitate până la identificarea robului ca fiinţa umană pe deplin îndreptăţită şi aptă de libertate, acordată pe temeiul egalităţii civile, politice a tuturor cetăţenilor unui stat în faţa legilor lui.

Acest moment de "mutaţie" în mentalitatea publică românească, petrecut către mijlocul secolului al XIX-lea, a făcut posibilă juridic eliberarea romilor din robie şi condus la începutul perceperii lor ca persoane umane şi cetăţeni în statul  româneasc (percepţie aflată încă în curs de clarificare, acum, la începutul secolului  XXI).

Această percepţie nouă proiectată atât asupra persoanelor, foştii robi, cât şi asupra romilor ca grup istoric şi cultural particular, a făcut posibila "descoperirea" calităţilor lor: calificările apte de producţie economică, sensibilităţile artistice, însăşi umanitatea lor.

Este cautată  cu interes istoria proprie acestui grup (vezi scrierile lui Kogălniceanu şi Papadopol-Calimah), caracteristicile şi diferenţele culturale proprii diferitelor sub-grupuri de romi, rezultat al istoriei lor specifice, diferenţiate, din istoria instituţilor sociale şi a moravurilor societăţii românilor.

Apar preocupări pentru cunoaşterea caracteristicelor etnice ale acestui popor, precum la Vaillant în studiul limbii şi mai limitat, la M. Kogălniceanu şi pentru re-prezentarea lor cu mijloacele artei, precum la Gheorghe Asachi, în "Idilul" sau Ţiganii. Sunt formulate întrebări privind statutul politic al acestui neam de oameni  în  structura socială a societăţii româneşti, la N. Rucăreanu şi în cadrul născândei naţiuni româneşti, gândită atunci ca naţiune politică şi nu etnică, precum în secolul al XX-lea; la acea vreme naţionalitatea sau "pământenia" era interpretată ca o cetăţenie, derivată din dreptul pământului, jus solis, şi nu din vreun presupus drept al sângelui - vezi presa din perioada revoluţiei din 1848, din Ţara Românească.

Dacă în mişcarea lui Mitiţă Filipescu de la 1848, boierii şi supusii lor nu erau incluşi în noţiunea de "popor" deoarece unii erau consideraţi ca privilegiati, iar ceilalţi erau consideraţi inapţi de exerciţiul politic, "Constituţiile" următoare care prevedeau eliberarea robilor «ţigani» le acordau şi acestora statutul de cetăţeni. Romii, erau astfel consideraţi ca parte a statului român proiectat prin gândirea politica ca un stat modern, în care se asigura libertatea şi egalitatea în drepturi a persoanelor, gândite ca indivizi şi nu ca membrii unor "stări juridice" - vezi, din nou, descrierea "Mozaicului social", făcută de Bolliac.

Integrarea romilor în societatea românească modernă, acceptarea umanitaţii lor s-a realizat, în mentalitatea vremii, prin înnoiri ale sufletului individual şi prin noţiuni politice ce dezvăluie căile prin care spiritul public al vremii îşi caută clarificarea şi racordarea la spiritul modernizator al vremii, cel al veacului european  al  XIX-lea. Se vorbeşte acum de o "frăţie" şi o "înfrăţire" a robilor romi cu locuitorii autohtoni, cu "pământenii", care, cu mai puţin  o sută de ani înainte, în vremea domniei lui Mavrocordat, insistau ca "rumânia" sau "vecinia lor" să nu fie confundată cu "ţigănia" romilor robi. "Înfrăţirea în muncă" a ţăranilor români şi a robilor romi era invocată în sprijinul emancipării acestora din urmă; era evocată, de exemplu, de o Hronică aparută în România literara, revistă condusă de Vasile Alexandri, care vorbea de "acel sentiment de omenească frăţie ce-i anima pe strănepoţii Sudranilor Indiei, concetăţeni cu strănepoţii colonilor lui Traian”, care "amândoi într-o frăţească unire s-au îmbrătişat şi au purtat împreună greutăţile pământului acestuia şi împreună au purtat pe umeri feudalismul boieresc, până în ziua de astăzi ce se atacă zorile zilelor de libertate şi de dreptate menite neamului românesc."

Termenul de frăţie avea semnificaţii sociale şi politice complexe la mijlocul secolului XIX, reprezentând una din multiplele influenţe primite şi asimilate de ideologia generaţiei de la 1848 din partea ideilor revoluţiei şi ale socialismului francez, oferind unul din argumentele fundamentului economic al solidarităţii sociale. « Ţiganii » constituiau încă, la acea vreme, categoria socială cu cel mai scăzut statut social, segregaţi formal, juridic, de restul societăţii, prin aşezămintele juridice de la sfărşitul secolului XVIII şi prin codurile lui Caragea şi Calimah, înca în vigoare în cursul anilor '50 ai secolului al XIX-lea.

Dreptul romilor de a fi consideraţi parte integrantă a societăţii, ca cetăţeni, era argumentat şi prin încercarea de a prezenta consecintele"pozitive" ale robiei: ziarul oficial Gazeta de Moldavia arată ca: "emanciparea ţiganilor a devenit la noi o chestiune importantă din cauza numărului lor şi a relaţiei în care se află legaţi cu Moldo-Romanii. Prin alte părţi, cetele acestei ginte (neam) trăiesc izolate de societate şi se susţin mai mult prin dibacii neiertate (ocupatii ilicite - text francez), decât prin aceea a mânelor sau prin osteneală. La noi însă, cei mai mulţi din ţigani ce făcu parte din economia casnică, plinesc prin osteneală interesuri materiale pentru care domnii lor se grijesc a-i nutri şi a-i îmbrăca, încât această cheltuială răspunde deşi nu întrece la o simbrie regulată ".

Din perspectiva acestei reforme a spiritului civic (sumar ilustrat în rândurile anterioare), putem înţelege entuziasmul aproape general al opiniei publice de la mijlocul secolului XIX, care vedea în desfiinţarea robiei nu numai folosul direct de care beneficiau cei aproximativ 200.000 de romi aflaţi atunci în Principate, ci şi folosul economic, politic şi moral al întregii societăţi. Aşa cum notează Theodor Codrescu în ajunul emancipării robilor din Moldova, "Numele de ţigan ajunsese a însemna în limba românului, fiinţa omenească supusă vecinicei degradări" (subliniere în textul original).

Eliberarea romilor din instituţia robiei «ţiganilor» însemna nu numai reabilitarea demnităţii lor de oameni, ci şi restaurarea integrităţii noţiunii de om şi umanitate în conştiinţa politică şi morală românească. De aceea, opinia publică vedea în desfiinţarea robiei un prilej de "a ura (felicita) pe societate pentru reforma morală ce se înfăptuia astfel”. "Căci dacă prin această  măsură Ţiganii au scapat de jugul robiei, societatea  nu mai puţin s-au mântuit de jugul mântuirii nemorale" generată de robie, de comportamentul unor oameni care nu erau "răi de la natură", dar care "lipsiţi de tot felul de învăţături", dispreţuiţi şi defăimaţi de proprietarii lor, se răzbunau prin "veninul " ce-l puneau în "casnica lor relaţie" cu proprietarii lor, cu fiii acestora, a căror educaţie revenea aproape exclusiv robilor. Desfiinţarea robiei urma să fie însoţită de măsuri mai ample în vederea educării noilor cetăţeni liberi, articolul citat îndemnând guvernul să acţioneze pentru "a deschide junimei ţigane de ambele sexe, porţile aşezămintelor de învăţătură", astfel încât "prin o înrâurire binefăcătoare atât a guvenului cât şi a societăţii, ţiganii să se emancipeze şi de viciile lor ".

Eliberându-i pe robi din "casnica lor relaţie" cu proprietarii, desfiinţarea robiei antrena şi o reformă a modului de viaţă cotidian, a obişnuinţelor vietii de zi-cu-zi, lăsate moştenire de dominaţia turcă, de perioada  domniilor fanariote îndeosebi. Cu sarcasm, G. Sion descrie efectul veştii de eliberare a robilor, care "a căzut ca o bombă pentru ca să turbure mai multe sute de case", care se întrebau "cum vor trăi fără ţigani" căci, spune mai departe articolul,  "cum se poate boier fără ţigani, fără bivoli şi fără casa şindrilită?". Foştii proprietari trebuiau "să renunţe la treburile casnice făcute de ţigani şi să le facă singuri, cu sudoarea frunţilor".

Robia, cu foloasele şi relaţiile sociale generate de ea, pătrunsese adânc în ordinea socială a Principatelor, în obişnuinţele vieţii zilnice, în caracterul şi gusturile clasei privilegiate şi a imitatorilor ei; aceste obişnuinţe şi gusturi culturale opuneau ideii dezrobirii o rezistenţă mai puternică chiar decât interesele economice, legate de proprietate.

Militând pentru desfiinţarea robiei, actorii pentru reformă şi progres ai epocii erau angajaţi într-un efort de schimbare şi modernizare complexă şi completă a repertoriului de simţiri, de motive ideologice şi culturale din spiritul public, a conştiinţei morale şi a inerţiei vieţii de zi cu zi. Acest efort avea ca scop scoaterea societăţii româneşti din cercul influenţelor orientale, plasarea ei pe orbita politică europeană.
Europa însemna, pe atunci ca şi acum, nu atât o realitate geografică "congelată" în contururi desenate de frontiere politice, artificiale. Graniţele politice şi spirituale erau atunci, ca şi acum, relative şi mobile, ele se apropiau de Carpaţi şi Dunare, oferind speranţa şi şansa realizarii şi pe acest pământ, a unei ordini politice noi de tip modern, a statului civic, de drept, cu toate libertăţile politice însoţitoare, cu o nouă concepţie despre om şi umanitate, cu o nouă sensibilitate şi cultură a vieţii cotidiene.

Menţinerea robiei romilor era un semn al depărtării de această Europă, un simbol al subordonării Principatelor unor puteri străine, ce apărau ordinea socială veche din care robia era parte integrată. "Aţi prefera să faceţi parte din mojicii înnobilaţi ai Rusiei în loc de a vă prinde în hora popoarelor civilizate?" întreabă Sion pe proprietarii de robi. Întrebarea i-a neliniştit şi i-a lezat pe proprietarii de robi, după cum nota cronicarul evenimentelor de atunci, redactorul ziarului în care apăruse articolul lui Sion. "Protipendada s-au alarmat şi prin cinci boieri mari au arătat că sunt nemulţumiţi de împunsăturile Zimbrului"; de aceea, "spre a linişti deputaţiunea boierească", domnitorul Grigore Ghica a indicat secretariatului de stat să trimită redacţiei ziarului un protest faţă de articolul ce cuprindea "oarecări ziceri de natură a provoca ura în contra uneia din clasele societăţii".

Desfiinţarea robiei nu s-a realizat numai prin aplauzele entuziaste ale formatorilor opiniei publice din acele vremuri, ale autorilor articolelor de ziar. Desfăşurarea ei lentă, treptată, reflectă apriga înfruntare de interese, opoziţia proprietarilor şi a protectorilor ei din afară, rezistenţa unor instituţii şi obişnuinţe pe care trecerea timpului părea ca le face de neînlocuit. De aceea, înfruntarea în jurul cauzei dezrobirii romilor a constituit unul din terenurile conflictului politic general între "clasele societăţii", prilejuind afirmări şi delimitări de poziţie, afinităţi de idei şi de grup, probarea consecvenţei unui mesaj  şi a unui program politic.

Să reamintim invectiva adresată de N. Istrati, în "Dizertaţia în privinţa ţiganilor" din 1848 (când se eliberaseră robii mănăstireşti şi ai statului în Moldova), acelor "spirite ruginite", "duhurile neîmpăcate (...) şi vrajmaşe oricărei reforme (...) ce se face în civilizaţie": "Dumneavoastră sunteţi fii altui veac, ai altei vârste, ai altui duh ca şi ai altei clase".

V. Dezrobirea romilor şi "integrarea europeană" a Principatelor române. Semnificaţia internatională a desfiinţării robiei “sclavilor ţigani”

Ca orice reformă socială a vremii, acţiunea pentru desfiinţarea robiei a dobândit sens şi în contextul eforturilor elitei politice a Principatelor pentru formarea unui stat unitar, autonom, „emancipat de sub dominaţia şi influenţele străine".

Generaţia care a înfăptuit unirea politică a Principatelor române a crezut cu devoţiune în unitatea dintre libertăţile şi egalităţile politice pe plan intern cu suveranitatea politică pe plan extern.

În  1834, Ion Câmpineanu împropietărea ţăranii de pe moşia sa, elibera robii şi renunţa la privilegiile rangului său boieresc, ca semn de protest faţă de ordinea socială instituită de Regulamentele organice, sub protectoratul Rusiei ţariste. Votarea legii pentru eliberarea robilor mănăstirilor pământene şi a celor "închinate" din Moldova în ianuarie 1844, era percepută în conştiinţa publică a vremii ca o provocare politică  adresată pro-consulului rusesc, Dascof, venit la Iaşi ca să influenţeze alegerea unui mitropolit sau episcop pro-rusesc, favorabil ideii unirii Bisericii moldovene cu cea de la Moscova.

Entuziasmul tineretului liberal de atunci era motivat şi de această semnificaţie politică a legii votată de Adunarea obştească a ţării, iar prilejul era folosit pentru a îndemna la unirea spiritelor şi realizarea unei cauze comune,  "slobozenia unui popor întreg", a cărei ilustrare era dezrobirea robilor romi.

Câţiva ani mai târziu, la 1855-1856, contextul internaţional de după războiul Crimeii a fost folosit de elita politică a Principatelor pentru a opune capăt protectoratului rusesc şi perioadei regulamentare. Deciziile privind eliberea robilor aflaţi în proprietatea particularilor au fost luate în explicita legatură cu interesul politic naţional, clar formulat de clasa politică interesată de obţinerea suveranităţii Principatelor române, printr-o abilă folosire a argumentului abolirii «sclaviei tiganilor» în contextul geo-politic al vremii.

Votând Legile privind desfiinţarea completă a robiei romilor, Divanurile obşteşti ale celor doua principate îşi afirmau şi exercitau dreptul de a promulga Legi, drept interzis de umilitoarea Convenţie de la Balta-Liman, marcând astfel ieşirea de facto de sub protectoratul rusesc, înainte ca această realitate politică  să fie consfinţită prin conferinţele internaţionale care au urmat.

La puţin timp după votarea Legii din Moldova, preotul Josafat Snagovineanul, fostul membru al Comisiei pentru eliberarea  robilor,  instituită de guvernul provizoriu al revoluţiei din Ţara Românească, la 1848 rostea la Paris o însufleţită cuvântare, în faţa unei adunări întrunite pentru a sărbători o "îndoita binefacere": "abolirea protectoratului rusesc şi emanciparea sclavilor noştri ţigani". Vorbitorul afirma: "Eu nu deosebesc ideea eliberării ţiganilor de aceea a propriilor noastre eliberări, căci tot aceaşi mână de fier apasă asupra lor ca şi asupra noastră. (…) Robia nu mai are dară protector."

Opinia publică internaţională era astfel informată asupra uneia din cauzele îndelungatei menţineri a robiei romilor în Pricipatele române, până la mijlocul secolului al XIX-lea: subordonarea politică a Ţărilor pe plan extern nu permitea înfăptuirea unei reforme sociale înnoitoare şi umaniste pe plan intern. În diferite forme, robia, ca instituţie juridică, exista atât în Rusia ţaristă (unde servitutea ţăranilor ruşi, considerată o adevarată robie, a fost desfiinţată abia în 1865), cât şi în Imperiul Otoman, unde comerţul public cu robi s-a practicat legal sau ilegal până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Pentru elita politică a vremii, libertatea socială, în care se înscria eliberarea robilor romi, nu putea fi dobândită fără suveranitatea politică a Principatelor.

La puţin timp după eliberarea robilor particulari, în ianuarie 1856, în Moldova era votată şi Legea pentru Desfiinţarea cenzurii, un pas mai departe pe calea afirmării autonomiei legislative a statului.

Votând aceste legi în mijlocul dezbaterilor dintre marile puteri politice şi militare ale vremii, preocupate printre altele şi de viitorul politic al Principatelor, acestea îşi dovedeau capacitatea politică de a folosi contextul internaţional în scopul realizării unor reforme sociale modernizatoare. Prin desfiinţarea robiei şi a cenzurii, Principatele voiau să arate opiniei publice internaţionale hotărârea de a folosi instrumentul statului suveran în scopul promovării pe plan intern a unor  libertăţi social-politice cu caracter liberal.

"Un popor care menţine sclavia merită a fi aşezat în rândul popoarelor osândite", celebra formulă a istoricului francez de Maistre, reluată şi de A. Papadopol Calimah oferea şi soluţia pentru reversul acestei situaţii: un popor care desfiinţa instituţia robiei din ordinea lui juridică internă îşi legitima astfel dreptul de a fi aşezat în rândul popoarelor libere. Gândul acesta era clar exprimat de M. Kogălniceanu în 1848, în lucrarea "Dorinţele partidei naţionale în Moldova", în care cerea desfiinţarea robiei, întrebându-se: "am mai putea răbda pata de a avea robi, noi, care vom fi o naţie liberă?". Tot Kogălniceau, în 1855, re-înnoia argumentul pentru  desfiinţarea robiei romilor: "cel mai bun chip de a constata în faţa Europei dreptul nostru de autonomie este cel  de a-l întrebuinţa pentru a întemeia în ţară o stare socială şi politică care să ne puie în asemănare cu familiile cele mari ale lumii civilizate adică introducând libertatea, dreptatea şi egalitatea Europei."

Pentru cetăţeanul român de azi, la începutul secolului al XXI-lea, desfiinţarea robiei romilor poate fi percepută ca o reformă socială minoră, poate importantă la vremea ei, dar nu esenţială.

La mijlocul secolului al XIX-lea însa, în contextul geo-politic al vremii, desfiinţarea robiei romilor avea o importanţă publică cu totul deosebită, cel puţin pentru elita intelectuală şi politică, angajată în formarea statului român modern şi independent. Pentru "oamenii de progres" ai vremii, realizarea acestei reforme depaşea sfera categoriilor direct afectate de ea (robii şi proprietarii lor), devenind un moment şi un simbol al unei voinţe şi al unui ideal politic ce urmareau realizarea programului liberal în totalitatea lui: democratizarea instituţiilor politice, dobândirea unităţii şi autonomiei statului român. Despre aceste semnificaţii politice ale desfiinţării robiei romilor scriu chiar documentele administraţiei de stat, la mijlocul secolului XIX.

În  Ofisul domnesc al domnitorului Grigore Ghica, din 28 noiembrie 1855, ca şi în cel din 5 decembrie 1855, menţinerea robiei în Principate era considerată ca fiind "în nepotrivire" nu numai cu dogmele creştine şi cu principiile de umanitate, dar şi cu "vitalul interes de stat"; desfiinţarea robiei era, astfel, o "chestie umanitara în întâiul ordin", a cărei rezolvare era "în împrejurările de faţă dictată şi de înţelepciunea statului" "şi priveşte cu deosebire la demnitatea ţării". De aceea, "în mijlocul reformelor ce au început a se realiza şi a celor ce viitorul reclamă, privim că această chestie este una dintre cele ce trebuie a merge înaintea oricărei alta".

Sfatul administrativ din Ţara Românească recunoştea şi el, în Jurnalul său din 1855, că menţinerea  robiei are o "anomalie socială" ce trebuia grabnic înlaturată. Importanţa "vitală" a desfiinţării robiei era amplificată în contextul internaţional şi de poziţia specifică a Principatelor în cadrul "problemei orientale" ce se discuta pe atunci. "În momentul când Europa arată un interes atât de viu pentru Principate şi meditează regularea soartei lor, este de datoria patriei noastre ca şi ea să facă de la sine un pas înainte".

Iniţiativa proprie a Principatelor în actul emanciparii robilor, înfăptuirea de la sine a acestei reforme  democratice şi umanitare făceau parte atât din calculul politic în urmărirea interesului naţional, cât şi din «lecţia învăţată» de clasa politică din istoria deceniilor anterioare: dupa pacea de la Adrianopol, cele două ţări române a trebuit să accepte amestecul Rusiei ţariste ce-şi legitimase «protecţia prin modernizările promovate de Regulamentele organice. "Mai bine este de a face ceva, chiar atunci când ne-ar costa sacrificii cât de mari  care să provină din buna voia noastră, lucru prin care vom mări opinia străinilor despre maturitatea noastră politică, decât a aştepta minutul când un amestec străin se va crede îndriduit a întreprinde organizarea noastră lăuntrică", afirma un articol apărut în Zimbrul.

"Sacrificiul" invocat era în primul rând de ordin financiar, fiind reprezentat de sumele prin care statul urma să-i despăgubească pe proprietarii de robi, pentru a nu ştirbi principiul proprietăţii private a acestora. Deşi unii proprietari, îndeosebi cei din Moldova, au renunţat la aceste despăgubiri, totuşi sumele plătite de stat au fost destul de mari, îndreptăţind critica lui C. Bolliac după care "vistieria va simţi mult durerile ranei", prin vărsarea sumelor către "îndrituiţii" la despăgubiri.

Câştigul politic obţinut prin decizia de eliberare a robilor romi depăşea cu mult valoarea pierderilor finaciare; important era faptul că "Moldova, care aspira la onorul de a intra în cercul de familii europene la  care o îndrituiesc a ei pozitie şi interesul comun, a scuturat amu de la sine cele de pe urmă semne ale barbariei". De aici şi îndemnului adresat de G. Sion proprietarilor de robi: "nu domnitorii, ci noi toţi, boieri şi proprietari de ţigani, reprezentanţi ai civilizaţiunii şi renaşterii patriei noastre, suntem datori să facem pasul acesta ca să aratăm lumei ca merităm o viaţă naţională, o existenţa politică, un viitor de progres, un respect în dreptul gintelor". Acest mesaj politic n-a întârziat să fie receptat de către presa internaţională şi opinia publică favorabilă Principatelor. Ziarul "La Presse d'Orient", din 3 ianuarie 1856, elogia măsura întreprinsă prin abolirea robiei considerând că: "Actul important al emancipării sclavilor din Moldova e de natură a atrage nu numai privirile, ci şi simpatia Europei întregi asupra acestui Principat."
Actul politic al desfiinţării robiei era de asemenea popularizat prin multe din numeroasele lucrări de istorie sau de informare generală asupra Principatelor, publicate în străinătate, în Franţa îndeosebi, de către  prietenii constanţi ai cauzei politice a românilor, mulţi dintre ei fiind atât participanţi directi la frământările politice şi mişcările revoluţionare din cele două Principate, cât şi autori ai unor lucrări despre istoria, limba şi obiceiurile romilor, precum Vaillant, Fr. Colson, Ubicini, P. Battailard.

Informarea opiniei publice internaţionale asupra desfiinţării robiei în Principate, în cadrul amplei propagande în favoarea acestora, urma să împlinească şi un obiectiv de «imagine» cum am spune azi,  făcând ca străinii: "să înceteze odată şi cât mai curând de a ne înfrunta, că nu facem cât putem pentru a intra şi noi în marea familie a neamurilor civilizate a Europei". Se urmărea, deci, atât obţinerea unei "aburiri de favor" din partea marilor puteri ale vremii, cât şi probarea voinţei şi a capacităţii elitei politice autohtone de a înfăptui prin propriile-i mijloace, cu sacrificii financiare chiar, modernizarea instituţiilor social-politice ale statului suveran ce se proiecta. Printre reformele administrative ce urmau a fi împlinite, desfiinţarea robiei romilor era"din cele ce trebuie a merge înaintea oricarei alteia".

Să amintim că la acea vreme, în deceniile de la mijlocul secolului al XIX-lea, Anglia, Franţa şi mai apoi elita din nordul Statelor Unite ale Americii erau intens preocupate, politic şi diplomatic, de limitarea şi interzicerea comerţului cu sclavi în diferite părţi ale lumii; aceasta era obiectivul principal al mişcării pentru drepturile omului urmărite cu mijloacele diplomaţiei de stat.

Folosirea termenului de "sclavie" în articolele de presă şi chiar în textul legiurilor privind desfiinţarea robiei romilor, deschidea cale liberă pătrunderii în Principate a ideilor liberale, europene şi a  criticilor adresate tuturor formelor de dependenţă personala, robiei  «ţiganilor » în mod explict, dar şi  "robiei ţăranilor clăcaşi". Se marca totodată astfel şi o contribuţie proprie a Principatelor la o campanie internaţională de drepturile omului, dictată de interesul politic al vremii: pe termen scurt, ieşirea Principatelor din sfera de dominaţie şi de influenţa a Rusiei ţariste şi pe termen mediu, obţinerea independenţei şi recunoaşterea internaţională a suveranităţii regatului României. Desfiinţarea instituţiei robiei romilor era, aşadar, o contribuţie care, pornită din iniţiativa proprie a celor două ţări române, realizată cu unele sacrificii, situa Principatele împreună şi egal cu ţările civilizate ale vremii. Aceasta idee, parte a conştiintei clasei politice la aceea vreme, era limpede formulată de A. Papadopol-Calimah în finalul studiului său istoric şi politologic privind dezrobirea sclavilor: "prin dezrobire, astăzi poporul român va sta mândru şi egal înaintea Europei, dacă egalitatea nu stă numai în egalitatea materială, ce mai vârtos în egalitatea sentimentelor!"

Ideea unirii politice a celor două Principate române şi cea a desfiinţării robiei romilor, aparent atât de depărtate între ele, au fost puse în legătură explicită de către cei care au fost "campioni ai progresului", ai modernizării societăţii şi statului în formare, România. Ziarul "Steaua Dunării" condus de M. Kogălniceanu, în jurul căruia se grupaseră cele mai active şi radicale forţe susţinătoare ale unirii politice a celor două Principate, înscrisese în programul său şi cauza dezrobirii romilor. Când publica în ziarul său Jurnalul  şi Hotărârea Sfatului Administrativ al Ţării Române privind desfiinţarea robiei, Kogălnicenu găsea prilejul unui amplu comentariu istoric pe tema "acestei legi impuse principatelor de la întemeierea lor (…), legea  destinului istoric comun, în bine şi în rău, legea unirii lor. În faţa unor co-părtaşi în bine şi în rău a unei tendinţe de a asimila, de a se uni în toate, cum putea dară robia, desfiinţată în Moldova, să urmeze încă de a face parte din ordinul social al Valahiei?"

Succesiunea măsurilor de eliberare treptată a robilor, în adoptarea cărora fiecare Principat era fie iniţiator fie imitator al celuilalt, era pentru Kogălniceanu dovada unei veşnice emulaţii ce se întemeia între ambele ţări, în întreaga lor istorie, emulaţie culturală şi socială ce-şi aştepta desăvârşirea prin unirea politică.

Romii au fost beneficiarii reformei civice şi ai confruntărilor politice dintre diferite segmente ale clasei politice din Principatele române care au dus la desfiinţarea robiei; dar au fost şi actori, participanţi activi la mişcările politice ale vremii, inclusiv la evenimentele prin care s-a realizat unirea celor două Principate. Foştii robi emancipaţi, acum cetaţeni liberi, afirmau într-un "Jurnal al Brezlei dezrobiţilor" din Iaşi, la  4 septembrie 1857 că: (..) "Împreună cu starostele nostru urmează a face parte la alegerile orăşeneşti pentru a fi votat în divanul ad-hoc".

În  contextul reformelor politice şi civice de la mijlocul secolului al XIX-lea şi-au găsit împlinire şi sens istoric diferitele forme de protest, de  luptă a  romilor de-a lungul vremii istorice a robiei lor. Robii romi n-au fost numai o marfă amorfă, inertă, resemnată în suportarea unei vieţi de mizerie; supuşi "unei crunte exploatări", "trataţi deseori ca animalele", împotrivirea robilor, fuga lor de la proprietari au constituit principala formă de limitare a obligaţiilor de muncă impuse de proprietarii feudali.

Fuga n-a fost însă singura formă de protest. În ciuda opiniilor de la acea vreme ca robii  „ţigani"  sunt  "născuţi pentru a fi robi", "inapţi de libertate", "mulţumiţi cu starea lor de robie", romii n-au încetat să-şi caute libertatea prin fugă, prin însoţiri cu oameni slobozi (liberi), prin eforturi individuale de "iertare de robie" prin răscumpărare, sau prin participarea lor, ca grup, la acţiunile politice prin care s-a făptuit desfiinţarea robiei ca instituţie.

În deceniile de mijloc ale secolului al XIX-lea acest protest s-a diversificat şi s-a amplificat. Documentele vremii menţionează  "jeluirea" la oficialităţi împotriva abuzurilor proprietarilor sau a arendaşilor; alăturarea la cetele de haiduci; sprijinirea şi participarea voită, deliberată la acţiunile revoluţionare de la 1848. La 1830, ne informează Vaillant, romii robi încercaseră într-un mod original să-l convingă pe Kiseleff să le redea libertatea oferindu-i în schimb "atât aur cât poate duce un cal"; numai împotrivirea boierilor, care pierduseră deja dreptul de a avea scutelnici, l-ar fi împiedicat pe generalul rus să dea libertate acelui "rând de oameni".

Cerinţa lor de îmbunătaţire a vieţii pare a fi avut ecou în rânduielile Regulamentelor organice, prin includerea măsurilor de sedentarizare şi colonizare pe moşiile boiereşti a romilor nomazi, robi ai satului, o măsură influenţată, probabil, de informaţiile lui Kiseleff despre politica de stat faţă de romii din Imperiul Habsburgic din vremea Mariei Tereza şi a lui Iosif al II-lea, din secolul al XVIII-lea.

De această măsură beneficiau însă tot boierii, aşa cum remarca istoricul francez F.Colsson, participant şi observator direct al vieţii politice din Principate. Nevoind să slujească intereselor boierilor, mulţi dintre romii nomazi, îndeosebi cei din neamul lăieţilor, numiti şi netoti, s-au împotrivit colonizării, preferând să se alăture puternicelor cete formate din ţăranii clăcaşi fugiţi şi ei de exploatarea boierească şi care, cele din Carpaţii Moldovei îndeosebi, purtau un veritabil  "război de gherilă" cu forţele înarmate ale cârmuirii. Un ecou literar al acestor realităţi istorice găsim în cartea «Preţul Libertăţii » scrisă de Mateo Maximoff, învăţatul rom căldărar, membru al unui vestit grup de romi care, după dezrobire, a plecat în Basarabia şi apoi, fugind de revoluţia bolşevică de la 1917, s-a stabilit într-o suburbie a Parisului, la Romainville şi a continuat să vorbească o limba romani încă plină de cuvinte din dialectul căldărăresc din România.

Robii statorniciţi pe moşiile boiereşti din Ţara Românească au simţit repede povara impusă de lăcomia arendaşilor, iar reclamaţiile multor asemenea dajnici la Vornicia temniţelor (care administra, pe atunci, până la 1843, acţiunea sedentarizării nomazilor), obliga acest oficiu al statului să-i roage pe proprietarii de moşii "să stăvilească lăcomia arendaşilor."

În preajma acţiunilor de eliberare a robilor mănăstireşti şi ai statului, în cursul anilor 1844 şi 1847, în cele două Principate a crescut şi agitaţia robilor împotriva asupririi boiereşti, încurajaţi fiind şi de luptătorii pentru reforme, între care M. Kogălniceanu şi C. Boliac. S-au produs răzvrătiri locale şi proteste violente contra proprietarilor sau arendaşilor.

În contextul frământărilor sociale şi politice din Moldova anului 1846, "radicalul" Constantin Negruzzi se gândea să atace oraşul Iaşi cu ajutorul" (...) tinerilor şi a 400 de ţigani înarmaţi". Răzvrătirile locale ale robilor romi au devenit, în cursul revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească, o adevarată "mişcare socială" pentru eliberarea din robie. Documentele Revoluţiei de la 1848 relatează pe larg entuziasmul cu care romii s-au îndreptat cu miile spre Bucureşti ca să-şi dobândească «certificatele de eliberare» din robie, oferite de Guvernul provizoriu al revoluţiei.

Generalul Gheorghe Magheru strânsese, se ştie, o armată proprie şi aştepta, la marginea Craiovei, hotărârea Guvernului provizoriu al revoluţiei de a rezista la intervenţia trupelor Imperiilor, aliate de asta dată. În rândurile acestei armate se aflau şi numerosi romi, emancipaţii din robie, aflaţi pare-se sub ordinul unui conducator ad-hoc, ce impresiona prin statura lui uriasă. Dar generalul Magheru a trebuit să renunţe la planurile sale militare, cedând presiunii celorlaţi conducători ai revoluţiei, poate mai înţelepti, conştienţi de inegalitatea forţelor sau poate doar mai dispuşi spre compromisuri, ştiind slăbiciunile interne ale unei clase politice fragile, încă legată de statu quo-ul ordinii sociale ce le garanta proprietăţile şi  «eticheta», inclusiv prin numărul  «ţiganilor» înrobiţi.

Romii eliberaţi pentru o scurtă perioadă au revenit la vechea lor stare juridică şi la stăpânii lor obişnuiţi, mulţi dintre ei plătind scump cu bătăi şi alte asupriri, îndrăzneala de a-şi fi cautat libertatea promisă şi acordată de junimea revoluţionară a vremii.

Dupa câtiva ani însă,  la 1855 şi 1856, robia romilor aflaţi în proprietatea particularilor, a boierilor, avea să fie desfiinţată prin Hotărârile adoptate separat, dar una după alta, de către organele legiuitoare şi de către Domnii celor două Principate, la datele pe care le comemorăm acum.

VII. În loc de Încheiere: gânduri răzleţe, peste vreme, la aniversarea a 150 ani de la ieşirea din robie a romilor şi a 158 de ani de la revoluţiile europene de la 1848

După anul 1990, odată cu recunoaşterea romilor ca minoritate naţională în România post-comunistă, asociaţiile romilor au iniţiat aniversarea "ieşirii din robie" a romilor, în luna Februarie a fiecărui an.

Actul politic al desfiinţării robiei, ca instituţie juridică în Principatele Române, promulgat în perioada decembrie 1855 – februarie 1856, face parte din memoria noastră colectivă, din istoria poporului nostru, al romilor, în România, în Europa şi în întreaga lume - vezi cartea lui Jan Hancock: The Land of Pain.

Mulţi dintre romii eliberaţi din robie au migrat în Europa occidentală şi apoi în "lumea nouă", formând  comunităţi care şi în prezent păstrează elemente de limba şi cultura "valahă" sau chiar un dialect complet al limbii române - cazul "băieşilor" sau "rudarilor" răspândiţi în  Peninsula balcanică, în Ungaria şi în SUA.

Textul de mai sus utilizează o informaţie culeasă, preponderent, din ziarele ce apăreau la mijlocul secolului al XIX-lea; textul, redactat în anul 1980, NU este o lucrare de istorie a dezrobirii romilor.

Acum, cititorul din România beneficiază de o lucrare sistematică, cea a lui Viorel Achim: "Istoria ţiganilor din România", care include şi un capitol despre Desfiinţarea robiei ţiganilor. Studiul lui Achim pune în evidenţă şi limitele acţiunii generaţiei de la 1848 în privinţa romilor dezrobiţi: actul desfiinţării robiei nu a fost însoţit de măsuri de împroprietărire a dezrobiţilor, astfel încât "marginalizarea" romilor în societatea românească s-a reprodus până în zilele noastre.

Am constatat "ruptura de limbaj" între militanţii romi şi majoritari în felul de a gândi şi a "vorbi" despre romii din zilele de azi. Putem astfel explora "partea întunecată" a spiritului public al României zilelor pe care le trăim, zona subconştientului individual şi colectiv în care îşi au rădăcina prejudecăţile, stereotipurile negative, intoleranţa faţă de diferenţa cultură, tradusă deseori prin xenofobie sau chiar rasism.

Între revoluţiile europene de la 1848 şi anii pe care îi trăim acum, la început de secol şi de mileniu, au intervenit ideologiile naţionaliste, cele două războaie mondiale, tragedia Holocaust-ului, fragmentarea lumii în timpul războiul rece, reprimarea libertăţilor individuale în numele binelui colectiv promovat de comunismul totalitarist, costurile tranziţiei în Europa de răsărit.

Romii din România şi din lume au petrecut şi ei aceste drame, împreună cu alţii şi separat, în felul lor. Mişcarea contemporană pentru drepturile omului este preocupată acum de combaterea manifestărilor, renăscute, de rasism, xenofobie, intoleranţă, antisemitism, naţionalism agresiv. Ne-am gândit, în contextul unei tranziţii pline de confuzii, că lectura articolelor scrise la mijlocul secolului al XIX-lea ar putea să contribuie la refacerea, în mentalitatea  publică, a legăturii dintre "problema romilor" şi procesul politic al reformării morale şi civice a unei Românii confruntate cu speranţele şi eşecurile unei noi "integrări în Europa".

Poate că prestigiul de care se bucura generaţia de la 1848 în conştiiţa de sine a românilor ar putea să ne incite pe cei care scriem (ziarişti, oameni politici, militanţi civici) la afirmarea acum, la începutul secolului XXI, a identităţilor etnice, a românilor şi a romilor, într-un proces politic civic, de construire a unui spaţiu public comun, democratic, fără discriminări, tolerant şi deschis pentru diversitatea culturală, religioasă, de apartenenţă politică. Lectura rândurilor pe care le-am reprodus în textul nostru ar putea, totodată, să ne ajute pe noi, urmaşii romilor dezrobiti acum 150 ani, să măsurăm efectele evenimentelor lumii asupra sufletelor noastre şi asupra celorlalţi din jurul nostru.

Desfiinţarea robiei "ţiganilor" a fost parte componentă a procesului de modernizare a societăţii româneşti, la mijlocul secolului al XIX-lea şi de constituire a statului român autonom şi mai apoi, suveran şi independent. Clasa politică a vremii a prezentat, explicit, hotarârea de a desfiinţa robia "ţiganilor" din Principatele române ca o contribuţie la mişcarea internaţională de combatere a comerţului cu sclavi şi a instituţiei robiei, în spiritul idealurilor Revoluţiilor europene şi americane de afirmare a drepturilor omului şi ale cetăţeanului.

Reconstituirea "discursului aboliţionist", pentru desfiinţarea robiei "ţiganilor" din Principatele române, poate fi acum, în 2006, o contribuţie la campania europeană de lupta împotriva rasismului, intoleranţei, xenofobiei, anti-semitismului. Lectura discursului public, al presei, de la mijlocul secolului al XIX-lea a lăsat asupra autorului acestui text (poate şi asupra altora...) impresia unui deja vu, deja connu: este ca şi cum, în aceşti ani, noi, romi şi ne-romi, am resimţit din nou nevoia unei  "ieşiri din robie", o robie mai confuză, ce nu ţine de segregări juridice explict formulate prin Coduri de legi; trăim, parcă,  o "robie" a spiritului dată de intoleranţa  faţă de Altul, o intoleranţă adânc pătrunsă în mentalităţi, în stereotipurile de gândire, de vorbire şi de simţire, o intoleranţă exprimată, printre alte forme, şi de felul în care simţim şi vorbim despre "ţiganii" de astazi. Din nou, s-ar părea că este dorită o schimbare de mentalitate, inclusiv schimbarea modului de a scrie şi a vorbi despre romi în societatea de azi din România.

O astfel de înnoită revoluţie sufletească ar face parte din procesul de reformare socială şi  politică a "tranziţiei'", a cărei miza, pentru România de azi, este, iarăşi, "integrarea în Europa". Integrarea într-o Europă care şi ea parcurge momente oarecum similare celor din vremea revoluţiilor de la mijlocul secolului al XIX-lea.

În acest  început de mileniu, participăm cu toţii la o nouă revoluţie politică: cea a construirii unei Europe unitare prin valori şi instituţii democratice; o Europă completă, prin includerea tuturor entităţilor geo-politice, a tuturor popoarelor şi culturilor care şi-au format state nationale, dar şi a minorităţilor naţionale, etnice, lingvistice, religioase; o Europă non-rasistă. O Europă preocupată de recuperarea multi-culturalităţii şi a toleranţei pentru Alţii, după ce a reacţionat cu exces de violenţa la "Străinii" inventaţi de naţionalismul agresiv, încearcă acum să ofere o şansă şi pentru romi, popor care trăieşte în diaspora mondială şi care este epitomul multi-culturalităţii, al capacităţii de adaptare la medii politice şi culturale diverse.

Unii dintre noi, descendenţii comercianţilor veniţi din India strămoşilor noştri, socotesc ca Europa a devenit o a doua patrie-mamă. Într-o astfel de Europă, unele asociaţii ale romilor şi-au  propus auto-devenirea  ca minoritate europeană, o alternativă politică la minorităţile naţionale "clasice". Consiliul Europei şi Parlamentul European au receptat acest mesaj şi l-au recunoscut atunci când, în unele documente, romii sunt consideraţi a fi " un adevărat popor european", o minoritate transnaţioanlă.

Statul României de după decembrie 1990 este confruntat cu provocarea integrării sale în structurile Uniunii Europeane; pentru consolidarea poziţiei la Consiliul Europei, la OSCE.

În acest proces politic de reformare profundă a valorilor, instituţiilor politice şi a economiei ţării, situaţia actuală a romilor din România este percepută deseori ca un obstacol. Agenda 2000, documentul Comisiei Europene privind extinderea Uniunii Eurtopene prin includerea statelor din Europa centrală şi răsăriteană, în  capitolul privitor la evaluarea situaţiei politice din aceste ţări,  este explicită în acest sens: drepturile omului, în cazul romilor, nu sunt respectate în mod egal, în faţa legilor ţării, precum în cazul altor cetăţeni aparţinând fie  majorităţii, fie altor minorităţi naţionale din România. Situaţiile generate de tranziţia economică duc, în cazul romilor, la degradarea condiţiilor de viaţa zilnică, a stării de sănătate, a şcolarizării copiilor, a accesului la muncă şi la protecţia socială. Cazurile de violenţă faţă de romi găsesc, în discursul autorităţilor locale şi ale presei, justificări care amintesc, peste timp, de vorbele prin care, adepţii robiei "ţiganilor" justificau această instituţie.

Iniţiativele Guvernului României în problemele specifice romilor inclusiv prin propuneri legislative, nu sunt la fel de clare, ferme şi eficiente precum programele altor state vecine, din Europa centrală. Este ca şi cum romii, "ţiganii", constituie din nou "o pată ruşinoasă", o piedică, un "balast" pentru o Românie ce are nevoie de "aburirea de favor" din partea acelei Europe de care a fost ruptă, şi care se vede din nou, ca un fel de "rudă săracă" a Europei, de la care aşteaptă recunoaştere şi solidaritate. Este ca şi cum am simţi, din nou, o provocare politică şi morală, asemănătoare aceleia trăite de elita intelectuală şi politică de acum 150 de ani.

Am transcris câteva fragmente ale acestui discurs, pentru a evita simpla lui copiere, din ignoranţă; poate reuşim, români şi romi, să înnoim şi înaintăm cu ceva în reforma sufletească care precede şi însoţeşte evenimentele politice şi actele legislative. Vorbele spuse şi scrise acum 150 ani par să îndemne clasa politică din România de astăzi să fie la fel de îndrazneaţă şi inovatoare în initiaţivele ei faţă de reformarea situaţiei social-politice a romilor, aşa cum au fost predecesorii de la mijlocul secolului al XIX-lea. Ei, intelectualii şi politicienii de atunci, erau confruntaţi cu problema formării şi recunoaşterii internaţionale a unui stat român independent: simpatia şi sprijinul politic al Europei acelei vremi au fost câştigate, printre alte reforme, şi prin Desfiinţarea robiei "ţiganilor" şi acordarea cetăţeniei depline pentru romii din Ţara Româneasca şi din Moldova.

O şansă de a repeta un astfel de gest moral şi politic curajos o oferă provocarea adresată clasei politice din România de azi. Avem acum imaginaţia şi curajul de a ne asuma această provocare?

Am putea, cred, să gândim aniversarea desfiinţării robiei romilor din Principatele Române ca începutul acelei Campaniei pentru combaterea formelor actuale de rasism,  intoleranţă, discriminare, excludere socială a romilor, pe care o recomandă Adunarea Parlamentară a Consilului Europei, în raportul şi în Rezoluţia privind  respectarea de către România a angajamentelor sale politice de respectare a drepturilor omului. O Campanie care să fie orientată  spre "ieşirea din robia" în care trăim, poate fără să ne dăm seama, datorită  prejudecăţilor rasiale şi spre integrarea comună, a României şi a romilor din România, în spaţiul politic european.

Şi dacă, totuşi, ne-am ambiţiona să participăm la o "mare istorie", aşa cum au tresărit sufletele junimei din generaţia de la 1848?
De la robi... la cetăţeni români şi prin România... la cetăţenia europeană.

Nume

Email

Website

Titlu

Comentariu micsoreaza | mareste

Am citit si sunt de acord cu Termenii de utilizare.

Scrie caracterele din imagine

Adauga comentariu